Linkuri accesibilitate

„Fructele” Siberiei - la împlinirea a 70 de ani de la cel de-al doilea val de mari deportări staliniste din Moldova


La sfîrșit de săptămînă cu Europa Liberă, Valentina Ursu și interlocutorii ei.

Se împlinesc 70 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste. La acea operațiune au participat peste 4.000 de lucrători operativi ai Ministerului Securității de Stat al URSS, inclusiv aduși din alte republici, peste 13.000 de ofițeri și soldați și aproape 25.000 de activiști de partid din Moldova. Pentru ridicarea băștinașilor au fost mobilizate 4.000 de autovehicule, 30 de garnituri de tren cu 1.570 de vagoane pentru vite. Datele se cuprind în documentarul-dramă „Siberia din oase”, lansat la Chișinău. Despre ororile prin care au trecut cei deportați de regimul lui Stalin vorbim la acest sfârșit de săptămână.

La sfîrșit de săptămînă cu Europa Liberă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:31:54 0:00
Link direct

Pe parcursul unui întreg deceniu, din 1941 și până în 1951, practic au fost deportați toți cei incomozi pentru regimul sovietic prin mentalitate, nivel de trai și prin idealurile de care erau călăuziți. Acestora li se spunea gospodarii localităților. Ce-și amintesc moldovenii despre aceste evenimente triste care au avut loc acum șapte decenii? Am căutat răspuns discutând cu trecători întâlniți ocazional pe străzile din Chișinău.

– „Eu fac parte din generația mai tânără și nu cunosc prea multe. Am întrebat chiar părinții dacă cineva din rudele noastre au fost deportate și mi-au zis că nimeni, nici dintr-o parte, nici din alta n-au fost deportați. Nu cunosc prea multe, am mai văzut câteva filme, am citit...”

Europa Liberă: Dar în școală ați învățat despre această pagină neagră din istorie?

– „Profesorul meu de istorie a fost comunist și întotdeauna a evitat acest subiect, de aceea în școală nu ni s-a vorbit despre asta. De-a lungul istoriei, iată, suferim, trecem dintr-o pierdere în alta, nu știu cum.”

Europa Liberă: Memoria e scurtă?

– „Da! La noi, da.”

Europa Liberă: Valentina Ursu sunt, de la Radio Europa Liberă. Pot să vă pun o întrebare? Ce știu moldovenii despre deportări?

– „Eu am fost dus în Siberia și am crescut în Siberia. Și am informații pentru trei kinouri (filme).”

In memoriam
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:05:23 0:00
Link direct

Europa Liberă: Dvs. de ce ați fost deportat?

– „Am avut o casă cu două odăițe, acoperită cu stuh, se dărâma peste noi. Mama provenea dintr-o familie foarte săracă, n-a putut să meargă măcar o zi la școală. Am luat dosarul, dar nu mi l-au dat tot și acolo-i scris „kulacika” (chiabură), îi scris că avea patru oi și un miel. Bătaie de joc!...”

Europa Liberă: Dvs. erați tânăr atunci?

– „Aveam puțin peste șapte ani. Azi nu țin minte ce am mâncat ieri, dar eu pot să vă povestesc ore întregi cum și foametea am trecut-o și... Vasăzică a fost un program gândit cu zeci de ani înainte. Și alții îmi spun mie: „Măi, iaca, v-au vândut acei din sat, ați avut dușmani, nu știu ce, și v-au pus în listă acolo”. Nu-i adevărat! Regimul acela care a pus mâna pe putere după țarul Nicolai a făcut o politică și a ieșit o hotărâre a Guvernului, operația „IUG” („SUD”) îi zicea, în care era scris concret 11 mii și ceva să le ia. Și asta nu era o hotărâre pur și simplu, dar era scris câte mii de mașini trebuie să trimită armata, câte mii de soldați... Eu am găsit și trenul care m-a dus pe mine și cine era medsestra (asistentă medicală) daje (chiar) este scris. Așa era de detaliat. Și când a primit Moldova hotărârea ceea a Moscovei, era scris atâtea mii, miile astea trebuiau să le împartă, că ei aveau de dat dare de seamă față de Moscova, că atâtea mii trebuie să plece și era scris și în ce regiuni. Bunăoară, noi în regiunea Altai, era scris 1.000.”

Europa Liberă: Ce știu moldovenii despre deportări?

– „Unii știu din familie lucruri adevărate, alții din lecturi, iar alții nu se interesează, se interesează mai mult de viitor decât de trecut.”

Leontina Vatamanu: „Trebuie să ne asumăm cu toţii ceea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:26:51 0:00

Europa Liberă: Și dacă și-ar cunoaște mai bine trecutul, i-ar ajuta pe cei care sunt în rătăcire să iasă?

– „Probabil că i-ar ajuta, dar este o vorbă: „Istoria ne învață faptul că istoria nu ne învață nimic”. De regulă, unele greșeli se mai repetă în istorie și așa-i soarta omenirii. Cred că trebuie să se învețe și acest capitol și să fie explicat: de ce? cum anume? cine? și de ce ar fi bine să nu se mai repete și care ar fi amenințările care ar putea să conducă la repetarea unor astfel de evenimente.”

„Была такая политика Сталина, вот и депортировали людей. Политика была неправильной, много обиженных людей оказалось, много неправильно высланных оказалось людей. Политика такая была, я не знаю, даже на уничтожение народа может быть, но эта сталинская политика была.” („A existat o astfel de politică a lui Stalin, de aceea au și deportat oamenii. Politica a fost greșită, o mulțime de persoane s-au pomenit rupte de vatră, mii de persoane au fost expulzate pe nedrept. Această politică, nu știu, poate a fost gândită chiar pentru distrugerea poporului, dar asta a fost politica stalinistă."

– „M-au dus în Siberia la data de 6 luna a șaptea, fără tată și fără mamă. 13 copii, dar ne-am întors numai doi. Numai ploșnițe, numai țânțari, numai frig și foamete, umblam prin musor (gunoaie) să strângem ciuperci și coji de cartofi. Меня лишили детства! Mi-au furat copilăria! (Plânge.)”

– „Au fost patru valuri de deportări, au fost deportați basarabenii în Siberia. Au fost deportați pentru a ridica nivelul de trai în partea de nord a Rusiei. Erau deportați cei mai deștepți oameni din Basarabia, oameni care munceau.”

* * *

Cel de-al doilea val al deportărilor este o rană deschisă și astăzi. Pe cei rămași în viață din acel calvar i-au ajutat credința și dorul de casă. Doctorița Georgeta Ureche este născută în Federația Rusă, în regiunea Kurgan, într-o familie de gospodari moldoveni represați. Ea descrie modul în care au fost ridicați noaptea din casă, apoi au fost trimiși în Siberia. Două săptămâni a durat călătoria spre infernul de gheață.

Georgeta Ureche
Georgeta Ureche

Georgeta Ureche: „Eu m-am născut, de fapt, în Siberia, în 1951, căci au fost alungați din țară părinții mei, Gheorghe și Parascovia Ureche, și surorile mele mai mari – Victoria, născută în 1947 și Virginia, născută în 1948. Ambele au murit în urma deportărilor, foametei. Prima a murit în ‘52 în Siberia și a doua, Virginia, a decedat în Ucraina, în satul Limansk, regiunea Odesa, unde noi am fost alungați a doua oară din Moldova.”

Europa Liberă: Ce vă amintiți din povestirile părinților? De ce au trebuit să fie trimiși forțat acolo, în Siberia?

Georgeta Ureche: „Părinții mei au fost oameni gospodari. Mama a fost din oameni înstăriți, care munceau, care iubeau munca. Și tatăl meu a fost un băiat harnic care a rămas orfan la 16 ani și a trebuit să muncească și să-și întrețină singur familia. Cu forțele proprii, pe banii lui a construit o moară și iată în anul ‘49, chiar în anul ‘48 părinții mei au fost incluși în lista „culacilor”, așa îi numeau „kulaki”, adică țărani înstăriți, care trebuie să fie alungați din țară. Și cine făcea acele liste? Activiștii, comsomoliștii, trădătorii, lingăii, carieriștii și iată ei au fost incluși în lista represaților.

Documentele unui val de deportări...
Documentele unui val de deportări...

Le-a fost deschis dosarul nr. 4940 și ca la multă altă lume în noaptea de 5 spre 6 iulie soldați cu armele în mâini împreună cu președintele selsovietului (sovietului sătesc) s-au prezentat la ușa părinților mei. Erau ei cu doi copilași... Nimeni nu s-a așteptat la așa trădare, încă câteva zile până la aceasta tatăl meu era numit „boierul Ureche”, mai că nu îi „lingeau” șireturile la pantofi și într-o noapte s-a prefăcut din mare gospodar în „mare trădător” și iată așa i-au alungat pe părinții mei de la vatră. Era vară. Tatăl meu a suportat acest calvar mai ușor, fiindcă el era bărbat puternic care știa că, oriunde se va afla, el pe toate o să le înfrunte, dar mămica mea cu doi copilași mici, care a sădit grădina și înflorise toată, își amintea că ea nici n-a gustat din bobul acela care deja se copsese, dar ea nu reușise măcar să-l guste.”

Europa Liberă: Și i-au dus la calea ferată, i-au urcat în vagoane...

Georgeta Ureche: „Și nicio bucată de pâine nu li s-a permis să ia. I-au deportat ca pe toți, în vagoane în care duceau vitele, afară erau 35 de grade de căldură, că era luna iulie, în vagoane câte 40-50 de persoane. Știți, erau duși mai rău decât vitele, că vitele mai puteau să se miște, dar acolo – tineri, copii, bătrâni, toți la grămadă, nu aveau cu ce respira, nu aveau ce bea; le dădeau pește sărat stricat, dar apă să le dea „uitau” cu zilele. Scuzați, aveau și necesități fiziologice, iar ei erau toți oameni delicați... Vă închipuiți?!”

Comemorarea victimelor: 6 iulie 1949-2010
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:42 0:00
Link direct

Europa Liberă: Și punctul de destinație care a fost?

Georgeta Ureche: „Kurgan, satul Cistovka. I-au aruncat din vagon ca pe niște lemne și părinții mei, ca și alți oameni gospodari, au trăit prin taiga, pe sub copaci, mâncau și ei ce găseau – ciuperci, pomușoare –, ce găseau, aceea și mâncau. Clar că în timpul „călătoriei”, mama neavând apă și în urma stresului mare a pierdut laptele și nici nu avea cu ce să hrănească copilașii, că pe amândouă le hrănea la sân.”

Europa Liberă: Și câți ani au stat acolo, în Kurgan?

Georgeta Ureche cu portretele părinților deportați
Georgeta Ureche cu portretele părinților deportați

Georgeta Ureche: „Din ‘49 până în ‘58. În ’58, vara, ni s-a permis să venim în patria Moldova, dar când am ajuns în Moldova, vreo lună am stat la Călărași. Acolo ne-au primit boierește părinții, rudele mamei, dar peste o lună șeful miliției (pe atunci) din Călărași le-a spus: „Sunteți oameni foarte buni, dar nu putem să vă permitem să locuiți aici”. Noi n-am avut alternativă și am plecat în satul tatălui meu, în Obreja Veche, raionul Fălești. Era de-acum toamnă târzie, era groaznic...”

Europa Liberă: Atunci aveați 7 ani?

Georgeta Ureche: „Da, aveam 7 ani. Eu m-am dus la școală în Kurgan la 6 ani. Și iată ne-au umilit pe toți. Tatăl meu a suferit foarte mult când a auzit că nu avem dreptul să locuim în Moldova... Dar din ce cauză? Fiindcă moara pe care a făcut-o el încă funcționa, o făcuse de nădejde, iar puterea sovietică se

Ne-au alungat în Ucraina încă pentru 10 ani, în primăvara anului ‘59...

temea ca nu cumva tata să pretindă să i-o întoarcă, însă el n-avea intenția asta, pentru că el încă era în putere să construiască și casă și tot ce ne trebuia.

Ne-au alungat în Ucraina încă pentru 10 ani, în primăvara anului ‘59 deja. Mulțumim președintelui din Razdelnaia, din satul Limansk, că el ne-a primit, a acceptat să primească părinții mei cu patru copii. Ne-a dat și o cameră în cămin, tatei și mamei le-a găsit locuri de muncă, iar copiilor mai mici le-a dat locuri la grădiniță. Noi cei mai mărișori am mers la școală.”

Europa Liberă: Nu vi s-a mai spus că sunteți „dușmani ai poporului”?

Georgeta Ureche: „În general, în Ucraina ne-au primit foarte bine. Clar că erau și din cei care ne porecleau că suntem „culaci”, că suntem moldoveni, era chiar porecla „moldoveni”. În 1966, eu am intrat la Școala de medicină din Odesa, am învățat doi ani acolo, apoi în ‘68 ni s-a permis să ne întoarcem în Moldova.

Act referitor la reabilitare
Act referitor la reabilitare

Am continuat studiile la Bălți încă doi ani, am lucrat doi ani la Serviciul de Urgență de la Bălți, după care am dat admiterea la Institutul de Medicină, dar am fost nevoită să încerc trei ani la rând, cu toate că susțineam examenele pe note foarte bune, nu treceam concursul din cauză că proveneam dintr-o familie de represați. Ei foarte bine au citit că m-am născut în Kurgan și din cauza asta trei ani m-am chinuit. Am suferit enorm, în schimb am terminat și Școala de medicină cu Diplomă roșie, și Institutul de Medicină tot cu Diplomă roșie.”

Europa Liberă: Ce lecții ar trebui să învețe tânăra generație din ceea ce s-a întâmplat?

Georgeta Ureche: „Trebuie să nu fie trădători, să-și iubească poporul, să nu facă așa cum au făcut cei care au fost la guvernare începând din ’95 până la 7 iunie anul curent. Adică, scopul lor era să ajungă șefi numai ca să poată fura în voie, absolut toți, poate vreo 2% nu s-au lăcomit, restul, începând de la cele mai mici întreprinderi până la Parlament, toți vin cu scopul să jefuiască propriul popor.”

Europa Liberă: Guvernele care s-au perindat la putere s-au întors cu fața la acești oameni care au avut de pătimit, care au adunat atâtea suferințe?

Georgeta Ureche: „Știți, multe partide s-au ridicat anume pe lozinca asta că „iaca, noi suntem pentru represați” și când au ajuns la guvernare au uitat de noi, adică ei nici nu aveau intenții foarte mari să facă ceva pentru noi.”

* * *

Așadar, vorbim despre cei și cu cei care au fost ridicați și trimiși forțat în Siberia în cel de-al doilea val de deportări, care a avut loc în iulie 1949. Foștii deportați sunt, de fapt, copiii anilor ‘40, care și-au petrecut copilăria în Siberia. Amintirile lor sunt despre foame, sete, frică, muncă și morți. A mers două săptămâni cu trenul într-un vagon pentru vite, povestește Valeriu Darie din Moșeni, Râșcani, care a fost deportat împreună cu familia. Bunica lui a decedat pe pământ siberian, iar tatăl său a stat închis în Siberia și nu știe nimic despre el.

Valeriu Darie în studioul Europei Libere la Chișinău
Valeriu Darie în studioul Europei Libere la Chișinău

Valeriu Darie: „E foarte trist să-ți amintești trecutul și-i foarte greu să-ți amintești că mulți nu s-au mai întors.”

Europa Liberă: Dvs. ați fost copil atunci?

Valeriu Darie: „Deci, eu împlinisem șase ani. Țin minte, pe data de 5 înspre 6, pe la ora 3.00 au venit NKVD-iștii, ne-au arestat. Acasă era bunica, mama lui tata; mama, Ana; sora Minodora și eu, Vladimir, după cum m-au scris rușii, cu toate că eu sunt Valeriu. Ne-au încărcat într-un studebaker. Ce am putut – am luat, ce nu – a rămas și s-au folosit de munca părinților mei alții.”

Europa Liberă: Apropo din povestirile celor trimiși forțat în Siberia aflasem că deportaților li se propunea să meargă la stațiile de cale ferată cu propriile mașini sau căruțe, cu ce aveau atunci, iar pe cei fără transport propriu îi duceau soldații. Drumul la destinație dura mai mult de 10 zile, cu trenul.

Valeriu Darie: „Da, am mers aproape două săptămâni în niște vagoane în care duceau vite, nici nu aveai unde să te așezi, mai mult în picioare stătea lumea. O mizerie – vă închipuiți, timp de vară? –, cald, năduf. Ce am reușit să luăm? Niște țoluri, niște covoare țesute de bunica, perne și la urmă venise un unchi, fratele mamei cel mai mic și a tăiat un godac pe care îl aveam, l-au pus într-o putinică de asta dogită și, mă rog, n-am știut care-i situația și unde ne duc. E clar, pe drum carnea s-a alterat și au aruncat-o.

Îmi amintesc că am ajuns la râul Volga, a trecut trenul peste pod și s-a oprit. Au deschis ușile și oamenii au început să se ierte unul cu altul, au crezut că acolo ni-i ultima răsuflare. Deci au dat voie lumea puțin să iasă, vă închipuiți, atâtea zile nespălați... Of! Unii voiau să înoate spre partea cealaltă și erau împușcați; o parte pe sub tren fugeau, era o învălmășeală de neînchipuit. Eu eram copil, dar vă imaginați ce putea să se întâmple cu toată lumea asta dacă era o lume mai sălbatică, dar era lume civilizată. Și atunci iar ne-au ambarcat în vagoane și am ajuns în regiunea Kurgan. De acolo ne-au încărcat în mașini. Din sat au fost 69 de persoane, din satul Moșeni, raionul Râșcani, județul Bălți.”

acte al deportaților
acte al deportaților

Europa Liberă: Cel de-al doilea val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu chiaburii, cu țăranii înstăriți, deportații erau strămutați cu întreaga familie. Cu toate acestea, pe drum spre locul de surghiun familia deseori era separată. Dvs. nu ați spus nimic despre tatăl Dvs. De ce nu l-ați pomenit și pe el?

Valeriu Darie: „Pe tata l-au arestat și l-au dus la Vorkuta. Nici până în ziua de azi nu știu unde e locul morții lui, cauza morții...”

Europa Liberă: Dar de ce despărțeau familiile? De ce capii familiilor erau duși în altă parte?

Valeriu Darie: „Lor le trebuia forță de muncă. La Karaganda, Vorkuta, acolo se extrăgea cărbune și mulți din sat au fost împreună cu taică-meu. Cauza din care l-au luat pe taică-meu și l-au arestat până în ziua de azi pentru mine rămâne sub semnul întrebării. Eu deja când am venit din Kurgan am apelat...”

Europa Liberă: Câți ani a stat familia Dvs. acolo?

Valeriu Darie: „Șase ani, șase ani am stat.”

Europa Liberă: În acești șase ani v-ați ridicat o altă gospodărie?

Valeriu Darie: „Am cumpărat o căsuță care era la răscrucea drumului, să-i zic așa, o singură odaie, cu un cuptor. O singură fântână era și iarna când ne duceam cu sora să aducem apă, de la fântână până acasă veneam cu căldarea plină cu gheață. Au fost temperaturi foarte joase, iar noi eram încă neaclimatizați. Eu și acum îmi pun întrebarea: cum de am rezistat la tot calvarul acela?”

Europa Liberă: Vă amintiți bine ziua când a fost deportată familia Dvs. Vă amintiți și ziua când ați avut permisiunea să reveniți?

Valeriu Darie: „Eu am venit cu vreo trei luni înainte, m-am întors în august, în 1955.”

Europa Liberă: Când a murit Stalin?

Valeriu Darie: „Da.”

Europa Liberă: Vestea morții lui cum ați primit-o?

Valeriu Darie: „O parte din ruși plângeau, o parte din moldoveni blestemau și o parte din populația care a fost deportată a rămas acolo. Și-au construit case, și-au cumpărat vite. Deci, ca să nu revină în sat, că așa mergea vorba că n-au dreptul să-și construiască case și să trăiască în satul de baștină.”

Europa Liberă: Dvs. la revenire ați mai avut gospodărie?

Valeriu Darie: „Casa în care a locuit taică-meu doar vreo două săptămâni, apoi l-au arestat și după aceea mama cu copiii au rămas la bunica. Bunica avea casa ei, iar taică-meu făcuse o casă foarte frumoasă.”

Europa Liberă: Și ce a fost în casa Dvs. părintească?

Valeriu Darie: „La început au făcut acolo depozit, iar mai apoi au deschis școală. Noi când am revenit, avea mama o mașină de cusut „Singer” pe care a vândut-o. Și într-un serai în care se pregătea mâncare la animale trăia o doamnă dintr-u sat vecin. Mama i-a dat banii și noi am venit pe acel teren. Și vă închipuiți, am trăit în sărăieșul acela cu un rând de sticle la fereastră și iarna era tare frig. Așa ne-am chinuit până când eu am plecat la armată, iar mama a ridicat o căsuță. Când ieșeam din sărăeișul acela ne uitam drept în față la casa construită de taică-meu..”

Europa Liberă: Vă plângea inima...

Valeriu Darie: „Da! Și de-acum când au transformat-o din depozit în școală, eram bucuroși că măcar copiii învață acolo. Mama a lucrat la grădiniță și toți copiii îi spuneau „mămuța”. Toți – „mămuța”, „mămuța”... Și până în ziua de azi își amintesc mulți de ea. Deci, bunica a decedat acolo, în Kurgan, și în ‘67 am adus-o de acolo. A mers încolo tot un fost deportat – Dumnezeul să-l odihnească –, Nicolae Ojog a plecat împreună cu cumnatul meu în regiunea Kurgan, au stabilit că într-adevăr era dânsa, că la ruși se pune crucea la picioare, la moldoveni se pune la cap și era unica cruce, totuși era o regulă.”

Europa Liberă: În anii de independență, mulți dintre deportați au încercat să umble prin instanțe, să-și caute dreptatea, să-și întoarcă o parte din ceea ce le-a fost confiscat pe nedrept atunci când au fost deportați. Dvs. ați trecut prin sălile de judecată sau nu?

Valeriu Darie: „Eu am aici niște materiale, m-am adresat la Ministerul de Interne, la Procuratură, la toate instanțele.”

Europa Liberă: Pentru ce ați bătut la ușile instanțelor?

Valeriu Darie: „Am bătut la uși ca să aflu adevărul. Am document unde-i scris că taică-meu a fost primar. În anii 1941-‘45 n-a fost tatăl meu primar, las’ să ridice toată arhiva. Și l-au condamnat din cauză că el adică fiind primar a făcut politică. Am o scrisoare care îi semnată de Victor Pușcaș, dacă chiar și mă va auzi d-lui, aș

A fost și taică-meu reabilitat și dovezi că el a făcut ceva stricăciune pentru neamul nostru nu sunt..

vrea chiar să mă uit în ochii lui și el a spus că „nu sunt dovezi ca să-l reabilităm pe tatăl Dvs.”. A scris și sora mea tot fix așa, și în ‘89 am primit documentele. A fost și taică-meu reabilitat și dovezi că el a făcut ceva stricăciune pentru neamul nostru nu sunt. Mă știu toți sătenii și l-au știut și pe dânsul. A fost primul gospodar și de atâta l-au luat, că a avut cai, doi cai, doi boi, vacă, oi...”

Europa Liberă: Dvs. ați aflat cine au fost turnătorii?

Valeriu Darie: „Din Moșeni îi știu. D-apoi cum?...”

* * *

Pentru familia Elenei Gidilica, deportările nu-s doar niște evenimente fixate de istorie, deportările au fost și au rămas durere, dar și lecții de netăgăduit. Membrii familiei ei au fost deportați în valul doi, dar au avut rude care au fost ridicate și în 1941.

Elena Gidilica în studioul Europei Libere la Chișinău
Elena Gidilica în studioul Europei Libere la Chișinău

Elena Gidilica: „Eu sunt „fructul Siberiei”. De acasă, mama mea, Tatiana Vladei, originară din Chirileni, la cei 11 ani a fost deportată în Siberia de gheață și în 1956, când s-au întors, ea, venind fetișcană de 18 ani, a trebuit să se căsătorească, să dea naștere la copii și eu sunt un copil de-al ei. În familie am fost 4 și în viață suntem 3. Și de ce spun că sunt „Siberia de acasă”? Pentru că pe noi s-a făcut istorie, pe acei copii ai căror părinți au fost deportați.

Pe data de 6 iulie 1949, atunci când călăii înarmați, la ora 2 noaptea au venit la fereastra bunicii mele, Elena Stârcu din Chirileni, rămasă văduvă cu patru copii, soțul a decedat în război în 1944. A îndurat foametea care a fost. Și atunci, în 1949, când au bătut la fereastră și a deschis bunica, la fiecare geam și la fiecare ușă stăteau călăi înarmați până în dinți. Și au intrat în casă, erau cu reprezentanții sovietului sătesc și i-au spus în câtva timp (ea era în cămașa de noapte, că era după miezul nopții), i-au spus să ia strictul necesar, că urmează să fie duși în alt ținut. Ea n-a conștientizat ceea ce i se spunea și ce o așteaptă, și-a pierdut cumpătul și nu îndeplinea acel ordin. Avea niște gâțe mari, fiind de statură mică, plăpândă, avea puțin peste 40 de ani și unul a apucat-o de gât și a început s-o arunce prin casă.

Familia Elenei Gidilica
Familia Elenei Gidilica

Și cei patru copii - cel mai mare era învățător, avea 22 de ani și mama mea, ultima, avea 11 ani – răcneau într-atât că țipetele lor nu puteau fi oprite. I-au spus să ia strictul necesar, ea a înhățat din blidar 4 linguri în loc de 5, ea nici nu s-a gândit la sine și a luat un suport de acesta de făină care se face seara, din sacul mare cu făină de porumb se lua cu ceva – cățuie, cățuie, da, și a luat aceasta într-o mână, ducea cățuia ceea cu făină, iar în alta cele 4 linguri, dar le ținea așa de sus de parcă ar fi mers cu un tricolor.”

Europa Liberă: Povestiți acum aceste crâmpeie durute pentru Dvs., pentru familia Dvs. După proclamarea independenței Republicii Moldova, despre deportări au început să vorbească cu text deschis cei care au fost impuși să ajungă în Siberii de gheață, până atunci se discuta pe la bucătărie, prin unghere sau prea puțin, inclusiv în familie se depănau amintiri despre ceea ce au trăit cei deportați. Cât de des ați discutat despre ceea ce a fost?

Elena Gidilica: „Până la independență, am cunoscut doar noi, familia noastră...”

Europa Liberă: Pe timpul Uniunii Sovietice, deportații se considerau dușmanii poporului.

Elena Gidilica: „Exact. Și vreau să vă spun că la noi s-a vorbit, dar s-a vorbit cu glas încet...”

Europa Liberă: Cu jumătate de voce...

Elena Gidilica: „Și aproape nici jumătate nu era, cu geamurile acoperite. Din cei trei copii, eu fiind a doua, cel mai bine am memorat eu. Pe mine acest subiect m-a atins enorm, eu cunoșteam doamnele care veneau la bunica mea după țesătura stofei, după îmbrăcăminte, erau foarte delicate și intrau în casă, închideau ușa foarte încet, trăgeau perdelele și vorbeau în șoaptă. Și această șoaptă pe mine încă mai mult m-a marcat și eu mă urcam pe cuptor, mă ascundeam și ele vorbeau încetișor-încetișor, iar eu puneam urechea și ascultam foarte atent și când auzeam cum ele plângeau, eu începeam să fac „îhî-hî...”, așa de tare plângeam că mi se astupau tocmai urechile și bunica Elena i-a spus mamei mele că „Lenuța-i foarte inimoasă” și să nu mă mai lase, să nu-mi dea voie în casă.

Eu de-acum vedeam când bunica iese din casă și mă strecuram repede pe cuptor, că ele, doamnele nu știau povestea mea și eu mă urcam repede pe cuptor, mă lipeam și iarăși ascultam. Dacă am văzut că nici așa nu merge, eu ce făceam? Când intrau ele în casă, eu veneam cu o cană de apă și poate o vărsam pe jumătate și le întrebam: „Nu vreți apă?” sau veneam cu vreo plăcintuță și le spuneam că „v-am adus plăcintuță”, sau îmi făceam treabă ba să așez niște haine...”

Europa Liberă: Vă era foarte interesant să ascultați cum deapănă amintirile?

Elena Gidilica: „Îmi era foarte interesant și mă durea, mă durea... Atât de mult pe mine m-a durat și mă doare și în ziua de azi, pentru că de asta nu s-a vorbit absolut deloc. La 6 iulie, mama mea, Tatiana, avea patru clase când au deportat-o, era cea mai bună la învățătură din clasă, iar când a revenit în țară colegele ei erau surori medicale, erau învățătoare de clasele primare, dar mama mea a trebuit să târâie o sapă... (plânge) și să muncească pe dealuri la colhoz.

Și era foarte greu, era o muncă titanică, se împărțea norma asta care era de vreo 4 hectare și jumătate numai de sfeclă de zahăr, era porumbul, era răsărita, erau foarte, foarte multe și se îngrijeau greu și totul cu sapa. Și eu mă gândeam așa: „Dacă mama mea ar fi fost învățătoare sau soră medicală...” De ce am menționat că eu sunt „mărul Siberiei”? Pentru că mama s-a îmbolnăvit foarte grav și ea a trecut prin calvar, ea a plecat în lumea celor drepți și a dus un roman cu ea, prin ce a trecut ea acolo în cei șapte ani de Siberie. Și așa, prin șoaptă, când ne duceam la prășit, ea ne povestea și noi puteam să luăm o geantă plină cu mâncare, dar nici nu ne atingeam de ea absolut deloc.

Noi toată ziua plângeam, ne durea, pentru că era mama noastră și asta nu puteai s-o spui nici la cel din dreapta ta și nici la cel din stânga ta care prășea, pentru că putea să te toarne, iar lecțiile de istorie se făceau prin noi, pentru că nu spuneau că „uitați-vă, Lenuța Vladei face parte din cei mai gospodari oameni ai neamului acesta, că ei au fost capii satului”, dar spuneau: „ea-i fiică de culac” și deschideau un DEX, se opreau asupra cuvântului „culac” și-mi spuneau fel de fel de cuvinte. A fost foarte, foarte greu...”

Europa Liberă: Deseori când vorbești cu generațiile de astăzi prea puțin cunosc, deși la orele de istorie acum profesorii vorbesc despre această filă. Care sunt lecțiile pe care trebuie să le însușească generația de astăzi?

Elena Gidilica: „Îmi cer scuze, în Chirileni, Ungheni, nu este nicio măcar placă comemorativă. Eu nu știu ce se vorbește la școală. Sunt deportați din primul val și din al doilea val, sunt 9 familii. Nu este nici măcar pe o tinichea, nici pe nimic, pe nimic nu este incrustat numele celor care au fost ridicați...”

Acte ale deportaților...
Acte ale deportaților...

Europa Liberă: De ce e necesar să se cunoască adevărul despre acele timpuri?

Elena Gidilica: „Cu cât mai mult o să se cunoască trecutul, cu atât mai frumos o să ne fie viitorul, pentru că multă lume nu cunoaște prin ce calvar au trecut deportații, cine au fost ei, ce posturi au deținut, de unde s-au tras acei „nimeni”, pentru că erau „nimeni” acei care au întocmit listele celea...”

Europa Liberă: Dar ați aflat cine au fost aceia care și-au pus „umărul” ca să ajungă mama Dvs. în Siberia?

Elena Gidilica: „Noi am știut din prima, noi îi știm, dar nu le-am purtat pică nici doamnei celeia, nici domnilor care au făcut listele.”

Europa Liberă: N-a căutat niciodată să se răzbune?

Elena Gidilica: „Absolut. Niciodată, niciodată!”

Europa Liberă: A fost iertătoare?

Elena Gidilica: „Da. Ea a spus așa: „Ei au primit ordin”. Sigur că pe dânșii îi durea și ei n-au fost în capul mesei și n-au cântat osanale la noi la masă.”

Europa Liberă: Dar au recunoscut cei care au turnat-o?

Elena Gidilica: „Nu! Dar a venit din a treia generație a lor o doamnă, a cuprins-o pe mama și i-a spus: „Nu cumva vreun blestem m-a ajuns că eu nu pot să am copii?” Dar mama i-a spus: „Nu, dragul chiochii, nu, n-am blestemat pe nimeni. Eu mă tem de Dumnezeu, dar de aiștia oameni nu mă tem, nu mă tem de nimeni”. Și la o masă de pomenire a fost doamna ceea și s-a ridicat în picioare și a spus asta, ceea ce vorbesc eu acum. Chiar dacă îi cunoșteam, mergeam pe lângă porțile lor, pe lângă gardurile lor, dintr-o familie nu s-a ales nimic, absolut nimic... Asta a fost voia lui Dumnezeu, dar, spre regretul sau spre fericirea mea, abia anul trecut, pe data de 23 august, când se comemorează victimele staliniste și naziste, am putut face cunoștință cu dosarul mamei mele.”

Europa Liberă: Și ce era scris acolo?

Elena Gidilica: „Și vreau să zic așa, am citit filă cu filă ca până la urmă să scrie „pe nedrept au deportat-o”. Și încă acolo mai sunt capsate foi care nu mi s-a dat voie să le citesc.”

Un act de reabilitare...
Un act de reabilitare...

Europa Liberă: De ce?

Elena Gidilica: „Acolo sunt numele turnătorilor.”

Europa Liberă: Și nu v-au dat acces ca să cunoașteți aceste nume?

Elena Gidilica: „Da, ca să nu ne răzbunăm probabil că... A fost o viață enorm de grea.”

Europa Liberă: În chinuri...

Elena Gidilica: „Foarte grea, în chinuri. Cum am menționat anterior, mama se îmbolnăvește, se îmbolnăvește grav, pentru că ea acolo a fost și înghețată, dacă la 11 ani ea lucra ajutor de păscător de vite, iar în primăvara anului ’50, ea-i ajutor de tractorist. Vă puteți închipui – o fetiță de 12 ani să fie ajutor de tractorist?! Ea a avut atâtea cazuri în urma cărora trebuia să fie moartă și a scăpat. A scăpat! Și ea întotdeauna spunea așa: „Dumnezeu m-a scăpat”.”

Europa Liberă: Credința în Dumnezeu i-a fost salvarea.

Elena Gidilica: „Da, credința în Dumnezeu. Eu mă trag dintr-o familie foarte credincioasă, foarte credincioasă pe linia bunicii Elena care a fost deportată, ea s-a căsătorit cu soțul ei, bunicul meu Ion, aici a fost copacul cu rădăcinile adânci-adânci, că ei au deținut acele pământuri, ei au avut, într-adevăr avere, au fost oameni înstăriți. Eu nu pot spune că ei n-au fost înstăriți.”

Europa Liberă: Dar prin muncă și-au făcut averea?

Elena Gidilica: „Prin muncă! Și actele justificative le am, și-s în original, câte pământuri ei au avut și ele au fost date toate în gospodărie, în colhoz, atunci când nici măcar nu i-a întrebat nimeni nimic. Deci, atunci când au fost deportați, lor le rămăseseră ultimele 10 hectare de pământ. Și vreau să spun că eu am un certificat, îl am cu mine aici, unde se certifică faptul că străbunica mea, Natalia Stârcu, în 1933, a mers în Grecia, ea nu s-a putut apropia de Muntele Athos, dar a fost la Biserica cu hramul Tuturor Sfinților de acolo. Și certificatul e în limba română, sigilat, precum că ea dăruiește o sumă anume de bani și niște pânze pentru rame la icoane.

E ceva deosebit... Și ea mergea foarte mulți kilometri pe jos, pe gheață, pe frigul acela și nu avea bani să-și procure bilet să urce în vagon, dar se băga între verigile care leagă vagoanele și se ținea de verigile celea de fier, iar când ajungea acolo, la Celeabinsk, mâinile îi erau atât de înghețate, că nu putea să le desprindă. Ea a trecut prin ceva de neimaginat.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

AntiNostalgia – privind spre viitor

Zece documentare, zece dezbateri publice si mult mai multe reportaje despre trecutul comunist și viitorul țărilor și comunităților din Europa Centrală și de Est. „Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe în viitor” (Winston Churchill)

XS
SM
MD
LG