Normele lingvistice nu arată întotdeauna logică, iar ghilotina cenzorilor oficiali ai limbii poate cădea oricând peste cele mai venerabile și respectabile structuri, particule sau forme gramaticale, doar pentru că niște parveniți ai Logosului au ajuns la un moment dat la putere.
Așa s-a întâmplat cu particula demonstrativă („interjecție” după unii): «na»!… «Na» pe care îl pronunți când prezinți sau oferi un obiect sau o idee: — „Na telecomanda”.
«Na» e prezent în toate limbile balcanice, de comparat cu slavo-macedoneanul ena! („iată!”, „poftim”), ba chiar și în greacă: — «Να ένας άνθρωπος»… „Iată un om!” / „Na un om!”… În română, însă, fără niciun motiv logic, uman, arhaicul «na!» a fost decretat „vulgar”.
La fel și „ete”: e pan-indo-european, urcă până la sanscrita Vedelor și e identic cu latinescul „ita”. „Ete” e de comparat cu slavonescul «eto», «to» (это în rusă), ba chiar, ca pronume de persoana a treia singular, este identic cu englezescul «it» și olandezul «het» (acesta devenit articol). Dar în română, oroarea de limba țăranilor a făcut, acum multă vreme, mai bine de un secol deja, că s-a decretat că nu poți să zici «ete», cu atât mai puțin dublul provocator «ete na!»
Păcat, pentru că așa limba a pierdut jocul particulelor și ne este foarte greu să interpretăm și să traducem textele grecești antice, de la Homer la cele ale Evangheliilor, trecând prin Platon și tragici. Am pierdut jocul particulelor fluide, intercalate între cuvinte, precum „de”, „te”, „ge”, „gar” și altele din greaca veche, care asigurau fluiditatea și frumusețea textelor. De pildă, atunci când într-un dialog platonician Socrate răspunde «To de ge esti», el ar fi putut răspunde simplu: «To esti» = «Așa este», dar «To (de) (ge) esti», cu aparent „inutilele” de și ge, τὸ δὲ γε ἔστι dă imediat viață textului, căci de fapt Socrate răspunde: «Păi da!», care e cu totul altceva decât platul «Așa este».
Dar noi nici «păi» nu mai avem voie să zicem, că sar imediat parveniții limbii, cenzorii și logofeții cu dicționare secăcioase și reguli aride în șănțulețele creierului, cei care sugușă limba pentru că niște funcționari anonimi au decretat că «nu se zice așa».
Eu însă nu-i iau în seamă, ete na!... Îmi amintesc mereu că unui mofluz care-i reproșa că nu știu ce cuvânt folosit de el nu era francez, Victor Hugo i-a răspuns: "O să devină.”
„O lună de zile“
Tot așa, cum am mai arătat, parvenitul lingvistic nu știe că expresia „ani de zile“ e banală, veche și consacrată și se crede deștept dacă vine la tine cu o algebră a limbii care caută să elimine ce consideră ei că-i superfluu. Vine la tine cu moartea limbii, adică.
„Parvenitul lingvistic“ pufnește că cică: cum să zici o „lună de zile“, doar luna e făcută din zile, nu?
Ei bine, cum am mai spus-o, expresia „o lună de zile“, sau „un an de zile“, provine în realitate din limba veche și frumoasă a cronicarilor și e inspirată din greaca veche și bizantină, iar din greacă a intrat în egală măsură în română („o lună de zile“) și în sârbo-croată (mesec dana). Nu e o grosolănie românească, ci o veche moștenire culturală elino-balcanică.
Iată care e frumoasa origine și minunata istorie a delicatei expresii „o lună de zile“. Na:
În Cartea Judecătorilor (םיטפוש רֹפס / Κριτές) din Septuaginta, care se știe că este doar Tora evreiască, Vechiul Testament ebraic tradus în limba greacă a secolului III înainte de Hristos, găsim expresia: μῆνας ἡμερῶν = o lună de zile, pentru a spune simplu: o lună. Cu trei secole înainte de Hristos, grecii traduseseră așadar din Tora evreiască folosind expresia μῆνας ἡμερῶν. E vorba de episodul:
Ieftae i-a răspuns [fiicei lui]: „Du-te!“ Și i-a dat drumul două luni de zile (δύο μῆνας ἡμερῶν). Și ea s-a dus împreună cu suratele ei ca să-și plângă fecioria prin cei munți.“ (Judecători, 11, 38)
Expresia „lună de zile“ (μῆνας ἡμερῶν), pentru a spune simplu o lună, mai apare și la alți autori greci, precum Galen, medicul Galenus, care a scris pe la 150 după Hristos (stau la dispoziția oricui cu exemplele precise).
Fapt e că, așa cum vedem la medicul Antichității târzii Galen, expresia s-a transmis, prin Bizanț, creștinismului balcanic și că românescul „o lună de zile“ are un corespondent perfect în sârbescul mesec dana (месец дана): o lună de zile.
Dar parvenitul lingvistic nu știe toate astea, el crede că limba e o algebră și vine la tine să ți-o strice în ariditatea lui, ba mai și poartă „pijamale“ călcate.
