Ultimul roman al scriitoarei Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, apărut la editura Polirom și lansat luna trecută la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, duce cu gîndul la tablourile renascentiste, cu portretele lor atrăgătoare și pline de misterul istoriilor din care s-au întrupat, vibrînd într-un aer sau un peisaj de fundal desenat minuțios, ce bucură ochiul și spiritul.
„Faptele noastre ajung la urmași, dar nu și ghemul încîlcit al motivațiilor”, gîndește la un moment dat eroina romanului, Letiția Arcan, revenită un moment în România, din Franța, pentru a recupera proprietățile unchilor ei. Romanul s-ar fi putut intitula la fel bine și – după o formulă tot a autoarei – „al unei prietenii din timpuri comuniste”, în măsura în care aproape întreaga tramă este strîns legată de familia de prieteni din studenție, ce o găzduiesc pe Letiția la București. Sau, pur și simplu, poate și mai bine, romanul eșecului generației opoziției din anii ’90, a acelor mai mult sau mai puțin idealiști ce au crezut, pînă la abandonul lor de către președintele Emil Constantinescu, ce s-a declarat „învins de Securitate”, că „memoria pămîntului” poate fi arată și cultivată altfel decît în timpurile comuniste.
Istorie, politică, societate, cultură, toate se întrețes în „Fontana di Trevi”, romanul asemenea unei mari compoziții picturale ilustrînd România ultimilor decenii ceaușiste și a celor de după 1989, pînă astăzi. „Răzbunarea mea tîrzie, spune eroina cărții, e în stickul și printul cu care am venit: pe cei care m-au trădat i-am transformat din oameni de carne în oameni de hîrtie.”
Discutînd cu Gabriela Adameșteanu la Frankfurt, autoarea m-a asigurat insistent că nu este vorba despre un roman cu cheie, că nu ar fi de căutat identificări ale personajelor sale. Poate. Dar nu poți să nu observi că adevărurile cele mai pregnante sînt pronunțate de două personaje: cel dintîi, Petru Arcan, soțul eroinei scriitoare, un lingvist de talent refugiat în Germania, creionat în roman ca membru al redacției de la München a postului Radio Europa Liberă; cel de-al doilea, sub numele Hary Fischer, ușor identificabil în persoana profesorului de limbi clasice, atît de iubit de studenții săi în anii ’70, I. (Iancu) Fischer, devenit pentru scurtă vreme după Revoluție, director al Institutului de Lingvistică de la București, dispărut înainte de vreme.
În „Fontana di Trevi”, personajul Hary Fischer este cel care, comentînd demonstrațiile anilor ’90 din Piața Universității, pronunță cuvinte memorabile: „Ce atîta vorbă? Două găști de ticăloși i-au împins pe copiii ăia în fața gloanțelor de război. Sacrificiu uman ritual, ca în civilizațiile premoderne! În toate revoluțiile găsești adolescenți, creierul lor nu și-a dezvoltat încă centrul de autoconservare! [...] au visat libertatea ca pe un pom de Crăciun încărcat cu ciocolată, gumă de mestecat, Modern Talking, cola, anticoncepționale, filme porno și călătorii-în-toată lumea..”. Prilej de a comenta pentru eroina/autoare: „Și tot ce a urmat în țara aia mi-amintește citatele lui din antici despre păcatul colectiv nerăzbunat: au distrus, care mai de care, cetatea, iar azi se lamentează că nimeni nu mai crede în nimic.” O evocare-omagiu astăzi uitatului profesor I. Fischer?...
Nu știu dacă cel de-al doilea personaj, Petru Arcan, care apare întîi în roman ca angajat al serviciul de „monitoring” de la Radio Europa Liberă, apoi ca redactor, este sau nu o întrupare din realitate, de la München sau, poate, de la Paris, de la RFI. Trama romanului o face pe eroină să nu-l plasese într-o lumină prea bună: „trăise în redacția românească a postului de radio, adică tot într-un fel de Românie, și niciodată nu-și gîndise bine viața...”.
Dar, în gura lui sînt puse, multe din formulările cele mai severe la adresa societății românești, la care Gabriela Adameșteanu sub-semnează, în ultimă instanță, ca autoare a cărții: „România, țară construită prin imitație, unde oportunismul se păstrează în memoria pămîntului: românii învață de mici limbile străine și să-și schimbe părerile cum le cade mai bine”. Sau, condamnîndu-i pe cei care „au furat la greu, în țara unde legea pămîntului este hoția”.
Același „sceptic” Petru, de la Europa Liberă, îi pune în discuție pe cei care „habar n-aveau că libertatea e dificilă, iar capitalismul și mai și! Avem și noi vina noastră pentru nostalgia după comunism! Le ceream celor de după Cortină să fie rezistenți, eroi, le serveam doar povești în alb și negru, în timp ce în Occident funcționa Realpolitik. Cine le-a dat atunci esticilor informații despre păcatele societății de consum? Să-i fi pregătit pentru domnia banului care avea să vină!”...
Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, un roman de o forță puțin obișnuită!
*Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi. București: Polirom, 2018. 397 pp.
