Linkuri accesibilitate

Galina Vieru: Vreau să demonstrez că arta poate fi bucurie şi împlinire


Galina Vieru

Rubrica „Jurnal săptămânal” la Europa Liberă.

Vieru Galina: Născută la 23 mai 1983 in satul Puţintei, r. Orhei. A făcut studii la UPS „Ion Creangă”, facultatea „Arte Plastice şi Design”, specialitatea „Arta decorativă”, ulterior studii masterat UPS „Ion Creangă”, specialitatea „Arte plastice”. Artist plastic, poet, membru titular al UAP Moldova.

Luni

Mă copleșesc emoțiile ca niciodată. De obicei le pot controla, dar după această perioadă lungă de izolare frica de a mă revedea cu mulţi oameni persistă.

Sorbind cafeaua mă teleportez undeva la munte, pe o creastă de smarald, mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de lume, cu tot cu ploi, căci mi-e dor de scris. Mi-e tare dor şi de oameni, de comunicare liberă, de apreciere pe viu, de îmbrățișări calde, de sinceritate, de naturalețe, asta menţine un artist vertical şi creativ...

Ce noroc am de cafea, e o plăcere la care nu aş renunţa niciodată.

Mâine am vernisaj. Expoziţia e panotată deja de o săptămână, lucrările se privesc armonios, totul e pregătit, doar eu am nevoie să scap de acest tremurici interior.

Vecina mea croitoreasă mi-a promis că-mi finisează rochia la timp. Da, să nu uit, azi trebuie să-mi cumpăr sandale pe toc de culoare albastră şi să mă gândesc despre ce voi vorbi mâine, atunci când voi uita totul şi o voi lua de la capăt.

Am invitat multe televiziuni la expoziţie, poate vor veni ca altădată, totuşi e un eveniment ce poate fi mediatizat căci toţi sunt dornici de frumos. Probabil sunt tare naivă, dar am norocul să mai cred în asta.

Lecţiile de azi mi-au părut mai lungi ca niciodată. Când mă întreabă profesorul câte ceva despre reguli de circulaţie, maşini, indicatoare, răspund intuitiv şi de multe ori am dreptate. Tare mă tem de cutia asta manuală, e sofisticată, dar cred că e mai uşor să înveţi a conduce o maşină bătrână decât să ajungi să te hrăneşti din artă în Rep. Moldova. Deci, o voi face şi pe asta.

Marţi

E miez de noapte, aud broaștele cântând şi vreo doi bețivi pe afară. Teiul intră prin fereastră şi mă umple de amintiri. Acasă, în sat, am crescut sub teiul târziu din ogradă. La acea masă părinţii întotdeauna citeau, primeau oaspeți, iar peste ani mă aşteptau să vin de la studii. Ce minunat ar fi dacă şi azi i-aş găsi tot acolo, luminoși, plini de dor şi de viaţă...

Mă gândesc la cei câţiva oameni care mi-au spus întotdeauna că voi izbuti şi îi cuprind strâns în gânduri, şi la cei care prin câteva cuvinte mi-au frânt aripile cândva şi tot îi cuprind, căci probabil au rămas singuri.

Mă uit la buchetele de flori, luminează ca nişte ghirlande şi emană un parfum de nedescris. Nu mi-au ajuns braţele să ţin atât de multe flori după un vernisaj. Sunt foarte obosită, sandalele albastre m-au strâns în frumusețea lor, dar bucuria ce o am în suflet de la atâtea cuvinte calde ce au răsunat azi mă fac un om absolut fericit. Priveam la vernisaj copiii mei, radiau şi cred că am ajuns să trăiesc cea mai deosebită clipă ce o poate avea un părinte, erau mândri de mine.

Vreau să le demonstrez că arta poate fi bucurie şi împlinire, că nu e neapărat să mori de foame şi să fii umilit, nerecunoscut şi necunoscut pentru a crea şi a deveni într-un târziu apreciat.

Vizitatorii intrau şi intrau pe uşa dintre două toamne, casele albastre din tablouri coborau spre ei, iar eu simţeam iarba verilor de acasă curgând sub tălpi şi mâinile albe de cretă, de la primele desene pe zidurile casei părintești.

Fiind copil am avut o cumpănă. Din teiul meu rotat, în care iubeam să mă urc până în vârf, am căzut printre oaspeţi, pe masă. Am parcurs vreo 6 metri de zbor şi probabil acea lovitură m-a determinat să devin artist, căci copiii cuminţi aleg în ţara noastră alte meserii. Glumesc, talentul l-am moştenit de la tata. Două cicatrici ca un semn egal (=) pe verticală îmi decorează fruntea din fragedă copilărie. Mulţi ani le-am ascuns sub breton, fiind complexată la maxim, până am înţeles că trebuie să mă accept aşa cum sunt şi să-mi eliberez fruntea pentru mai multă lumină, şi iată din acel moment am înţeles că sunt frumoasă.

Depindeam cândva de păreri străine, mă afecta orice fleac, orice gol ieşit din gurile cu cerul negru. Încurajările şi aprecierea le primeam cu greu, deoarece credeam că nu merit. Timpul şi oamenii buni pe care mi i-a scos în cale Dumnezeu m-au învăţat să cred în mine şi, cel mai important, să fiu sinceră atunci când pictez sau scriu, pentru a putea trezi emoţii ce nu se uită şi nici nu se cumpără la Mall.

Apropo, la eveniment a venit doar postul public de televiziune, care nu prea are audienţă, dar care încă promovează arta. Ceilalţi au optat pentru ştiri mai ţipătoare, căci cine are nevoie de pictură după ce ploile au încetat?

Telefonul bubuie de mesaje şi notificări, dar nu am putere de a răspunde. Vreau să stau un pic cu Dumnezeu, în liniştea nopţii şi a florilor, să-i mulţumesc pentru privilegiul de a iubi la nesfârşit ceea ce fac.

Miercuri

Rog cafeaua să mă trezească, căci am azi prima lecţie practică la şcoala auto. Trei milioane de întrebări despre cum va fi îşi aşteaptă răspunsul, iar eu simt că voi depăşi teama, doar dacă îmi voi aminti că nu sunt un om perfect.

Emoţiile şi trăirile de ieri îmi curg prin vene, gândurile îmi fug în direcţii diferite, am impresia că ochii tot, dar mă adun în rama unei rochii şi cu piciorul drept păşesc în vara ce s-a încins afară.

Troleibuzul e portalul meu spre ştirile din R. M. Citesc din fugă ultimele noutăți, e straniu, dar toate îţi ridică părul în sus, tragedii, cataclisme, tot mai dese suicide, judecători săraci, pensionari bogaţi, profesori corupţi, parlamentari sfinţi, noroc de circul unor partide care te fac să râzi cu lacrimi de prestaţia lor în politică.

Teama de votul diasporei se citește în ochii ruşilor înrădăcinați în albastrele troleibuze. Toţi se tem de America şi doar eu de cutia asta manuală...

Vederile Chişinăului din geamurile mari sunt atât de frumoase pe fondalul stâlcitei limbi române ce urcă şi coboară, tot aceeaşi fiind la fiecare staţie.

Încerc să răspund la mesaje, felicitări pe Facebook, din mers. Picioarele mă duc prin curtea Preşedinţiei, simt oarecum fiori, e totuşi prima dată când pășesc pe aici şi, straniu, nu e nici un dulău la poartă.

În stația de la Armeană, pe tigaia încinsă de asfalt, am aşteptat jumătate de oră troleibuzul 4. Cele câteva kilograme de roşii, cireșe şi cărţi, mi-au coborât palmele la călcâie. Cutia cu pachioaşte a venit gâfâind, transpirată, plină de ani şi oameni mult prea obosiţi, dornică de a mă salva pe mine şi pe întreaga ţară.

Ecoul expoziției circulă în lumea virtuală. Felicitări peste felicitări, fotografii în lanţ, mesaje de mulţumire, etc. Am ajuns să nu reușesc fizic să răspund la toate. Mă duc să spăl nişte cireșe şi să-mi îndulcesc soţul care m-a lăsat să devin artist liber şi iubit în casă. Chiar dacă uneori nu reuşesc să gătesc, să fac ordine, ai mei mă privesc cum pictez şi îşi pun singuri în farfurie.

Joi

M-am trezit cu gândul să fac azi curat.

De câteva zile mă mănâncă mâinile să pictez, mi-e dor de albul din pânză, dar trebuie să mai fiu şi gospodină. După ce se lasă seninul în casă şi podeaua proaspăt spălată strălucește, oricât de istovită nu aş fi mă simt cu mintea clară. Ca într-o bibliotecă gândurile se așază pe policioarele lor, iar confortul cuibușorului tău luminat nu poate fi schimbat pe nimic.

Băieţii s-au întors de la kaiak canoe uzi, uzi, lăsând pe jos un fir lu-u-ung de apă. Miroase a broaşte şi a vară, exact ca în copilăria mea, pe care am petrecut-o în iazul din grădină dând lecţii de înot şi plimbări pe apă cu lohanca.

Ce fericire e să ai copii, familie, casă, un prag mic pe care poţi picta şi câţiva tei în faţa geamurilor orbite de soare.

În această joi, după marea bătălie, o să-mi permit să privesc un film în fotoliul meu verde pentru lectură şi să visez ca un copil mic, mic.

Vineri

Vecina udă trandafirii însetați, motanul miaună moldoveneşte la uşă, au început a bâzâi bondarii reparaţiilor infinite, socialismul din ţară e trist şi numai eu beau cafeaua gândindu-mă la o mare pe un vârf de munte.

În sfârşit m-am convins, cutia manuală nu e atât de sofisticată după cum îmi părea, mai greu era să plimb vecinii mei cu lohanca pe iaz, uneori nimerind în avarii grave.

Părinţii mi-au dat toţi cei 7 ani de acasă, mi i-au pus în desagă şi mi-au legat-o strâns de piept. Să fiu amabilă cu toţi, super înțelegătoare şi receptivă, modestă până la rădăcina ierbii, primitoare, etc. Le mulţumesc enorm pentru aceste calităţi care mă ajută zi de zi să fiu om, dar care uneori îmi lasă loc pe obraz de câte o palmă.

Am pus să fac ceva de ale gurii, dar gândul tot la pictură îmi este. Cineva vrea câteva lucrări pentru câţiva americani ce au rămas impresionați de expoziţie şi de cum arată satele Moldovei puse în rame.

A plouat mult acest iunie, am avut toţi timp de meditaţie, sper să se schimbe ceva spre bine aici, acasă, dar oricum unele lucruri nu le pot înţelege.

Oare oamenii care aleg an de an mucegaiul din listele electorale, în schimbul unui cârnaţ sau a 10 lei la pensia indexată, îşi mai pot lărgi respectul şi compasiunea faţă de ceilalţi, care disperat luptă pentru lumină în ţara asta?

Am rămas aici pentru ca copiii noştri să se poată bucura de bunici, să aibă amintiri cu ei, să le simtă dorul, să-i iubească şi să-i cuprindă cât mai des. Făceam şi desfăceam valiza, tentaţi de o viaţă mai bună în albastre depărtări, dar totuşi am ales să pictez această palmă de pământ, să o scriu, să o arăt lumii prin frumusețea sa, căci suntem cunoscuţi doar prin corupţie şi sărăcie. Dacă Moldova Film ar ecraniza cele mai răsunătoare scheme ce se mai întâmplă şi acum la noi, acolo sus, cred că Oscarul ar putea fi oferit şi pe malul Bâcului.

Merg să ud florile, să le pictez pe cele de la vernisaj, sunt atât de frumoase şi să mă bucur pentru că simt, văd, iubesc, am mâini şi picioare, mă pot plimba dimineaţa prin ceaţă sau seara sub cerul înstelat, acasă, lângă copiii şi soţul iubit, împărtăşind prin lume scântei din „Albastrul meu etern”, buline de Moldova.

XS
SM
MD
LG