Magistral spus: „Scriu la persoana întâi ca să mă asigur că încă trăiesc. Scriu la persoana a treia ca să mă asigur că nu sunt doar proiecţia propriului eu…” – tocmai am citat din romanul bulgarului Gheorghi Gospodinov (n. 1968), Fizica tristeţii, Pandora M, 2021. „O nebunie de carte! – exclamă cronicarul de la Berliner Zeitung. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică.”
O rodie dată-n pârg, romanul lui Gospodinov, înglobând peste 125 de grăuncioare-istorii, care mai de care mai nemaipomenită, într-un puzzle alcătuit din nouă tablouri – de la I. Pâinea tristeţii la VIII. Fizica elementară a tristeţii, plus IX. Sfârşituri –, dintre care câteva de familie, totul sub genericul „Eu sunt cărţi”, după ce că în Prolog naratorul se prezenta: „Eu suntem”. Din zecile de pătăranii, cea a bunicului rănit în cel de-al Doilea Război Mondial, de la care au rămas 7 cuvinte ungureşti, „trofeul lui de pe front”, abia nepotul ajungând s-o cunoască, peste ani, pe femeia de la care le-a învăţat, este şi cea mai sfâşietoare: „Ceea ce a urmat a fost neprevăzut, aşa cum se întâmplă după o lungă aşteptare: s-au îmbrăţişat, au răsuflat greoi, au pronunţat cuvinte răzleţe, pătimaşe, obosite, de dragoste, fiecare pe limba lui. El nu înţelege nimic din maghiara aia stupidă, ea nu înţelege nimic din bulgara aia stupidă. Pe urmă s-a lăsat liniştea, timp în care au stat amândoi lungiţi în pat. Sfârşeală şi fericire pentru ea. Sfârşeală, fericire şi îngrijorare neclară (dar cu o vinovăţie clară) la el. I-a spus, în bulgară, că are soţie şi un copil de numai o săptămână. Asta ca să se simtă uşurat că i-a spus, iar ea să nu poată înţelege pentru că e în bulgară. Nu ştia că atunci când e ceva ce nu trebuie să înţeleagă, femeile au o altfel de capacitate. Unguroaica s-a ridicat brusc şi a urcat în casă. Câteva zile nu a mai văzut-o la faţă”. (E doar începutul poveştii – vă las plăcerea s-o descoperiţi singuri, spusă pe câteva voci, una mai neliniştită decât alta: „Oare nu cumva îşi dăduse totuşi viaţa în orăşelul acela unguresc? Unguroaica aceea care a schimbat cursul războiului ca să-l păstreze la ea era tânără sau vreo bătrână care-şi pierduse fiul? (…) Şi mai era ceva ce nu-i dădea pace deloc – mânuţa de bebeluş desenată pe o foaie albă, obişnuită, de caiet, şi trimisă într-un plic prin poştă”.)
Cât despre titlu, iată-l explicat de autorul bulgar: „La unii oameni, empatia iese la iveală prin durere, la mine mai mult prin tristeţe. Fizica tristeţii – iniţial fizica clasică – a fost obiectul preocupărilor mele mai mulţi ani”, dacă nu cumva toate personajele acestui roman contribuie – fizic! – la tristeţea fără margini a scrierii date.
28 februarie ’22
