Linkuri accesibilitate

Granițele dintre bine și rău, viață și moarte au devenit mult mai clare


Ana Racu, aprilie 2020

Jurnal Săptămânal cu Ana Racu, membra a Comitetului ONU împotriva torturii

Născută în 17.06.1979 în orașul Chișinău. Absolventă a Facultății de Drept, Universitatea de Stat din Moldova. Expertă în drepturile omului și comunicare. A deținut mai multe funcții în cadrul sectorului asociativ, Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și Departamentul Instituțiilor Penitenciare. A reprezentat în perioada 2011-2013 Republica Moldova în cadrul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii al Consiliului Europei. Actualmente este membru al Comitetului ONU împotriva torturii.

Luni

Dincolo de bine, dincoace de rău, lupta pentru viață trebuie dusă până la ultimul glonte

E luni. Abia acum am realizat că luni este, de fapt, un omonim. Prima zi a săptămânii și pluralul pentru o lună. Dramatic omonim, aș zice, dacă apucăm să stăm „luni” în izolare.

Brr…Hai că se porni roata: cafeaua, mail-urile, telefoanele...

Telefoane, mail-uri, cafea. Convingeri, negocieri. Planuri, speranțe, mici eșecuri, uși trântite în nas, birocrații idioate propulsate de oameni incompetenți și speriați pe de-asupra. Nu este timp pentru reflecții. Avante!

Am intrat în a treia săptămână de campanie „Împreună pentru voi!” prin care ajutăm cadrele medicale cu echipamente medicale și de protecție, dezinfectanți și produse alimentare.

Nimic mai edificator decât sinergia oamenilor care știu să lucreze eficient în criză, aducând schimbări pozitive, mișcând lucruri aparent inamovibile.

Suntem trei oameni: eu, Anatol Untura, Victoria Dunford, precum și platforma caritate.md, cei care am pornit această inițiativă de susținere a medicilor, a eroilor aflați în prima linie de luptă cu infecția de covid-19.

Eu nu știu cum vom ieși din această epidemie, cert este, că a meritat lupta și că acest „front” al nostru, frăție de arme, ziceți-i cum vreți, a pompat poftă de viață, a temperat ego-urile și fricile, așa încât depășindu-le pe ale noastre încercăm să ajutăm pe alții.

Știu că sună patetic, dar idealiștii schimbă lumea, realiștii doar se conformează.

Nu e decât o inițiativă civică, dar e o mică torță prin care ne-a reușit să mobilizăm mai multă lume, să atragem atenția asupra faptului că funcționalitatea și protecția medicilor înseamnă șansa noastră de salvare.

O mare lecție repetată zilele astea e că poți bate la poarta sufletului unui om cu anii și să nu mai ajungi să treci după, dar poți să fii desantat în niște circumstanțe dificile, între oameni total necunoscuți și împreună cu ei poți lua cu asalt fortărețe. Cred că am ajuns la vârsta și experiența când simt oamenii.

Încercările dresează neînfricarea și puterea din noi și te învață să fii recunoscător pentru toți oamenii, oportunitățile și lucrurile care te pot ajuta pe tine și pe alții.

Hai că a mai trecut o zi în care am mai realizat ceva în campanie: dezinfectanți, săpun antibacterian, măști...în câteva instituții medicale. În condiții de blocaj internațional, aceste livrări sunt de mare preț ­̶ la propriu și la figurat.

Partea frumoasă a experiențelor din această pandemie: în decembrie m-am ambiționat să mă cunosc cu o doamnă de la noi pe care o urmăream pe rețele și o admiram. Eu nu prea admit oameni noi în grădina mea, mi-s dragi toți ai mei, cei vechi (de mi-ar ajunge timp să vorbesc cu ei toți!), dar în cazul Ei aproape că am insistat.

Eu sunt absolut recunoscătoare acestui insight când am cunoscut această femeie excepțională. Știți senzația aia, de după alergat, când pui o cană de apă la gură? Așa e comunicarea cu ea. Merci, A!

Marți

Ca să opresc valul de gânduri și emoții, evident caut un sens, un rost. E greu să conferi sens unei activități într-o criză în care piramida lui Maslow face tumbe.

Nimic din ce odinioară părea atât de important, acum nu mai este. Toate s-au schimbat, ce-i drept au devenit brusc adevărate, conturate bine. Granițele dintre bine și rău, viață și moarte au devenit mult mai clare.

Am ani buni de când nu mă mai supăr pe nimeni. Dacă înțelegi natura umană, atunci orice comportament are explicații, justificări, inclusiv criminale, de tot felul și chiar nu ai cum ține supărarea. E curios să-i vezi pe cei pe care îi credeai atotputernici cum stau ghemuiți, fiecare în cutiuța lui, și nu-i poți condamna. Și îi văd mici și neajutorați. Poate și pe mine mă vede cineva așa.

Dincolo de toate atrocitățile aceste pandemii, este acel moment unic în care se rearanjează niște valori. Învățăm. Mergem înainte.

Mă bagă în colț ditirambii în raport cu succesul campaniei. Eu știu cine sunt, ce pot și ce nu pot. Eu știu cine sunt prietenii mei de campanie. Și îi admir. Acum fac ce pot și încercăm să facem ceva util, într-un mod transparent, din contul trândăvelii și izolării noastre. Eu simt că trebuie să fac asta, și nu pot altfel, deși înțeleg ce înseamnă povara salvatorului.

Zilele astea mi-am adus aminte de un incident din copilărie.

În grădina buneilor se aprinsese o căpiță de fîn și nu era mare pierderea dacă ardea fânul, dar flăcările erau cât pe ce să afecteze mărul mare de soiul „Belii naliv”, din care bunelul meu culegea căldări și mergea cu ele la piața din Bender, posibil și casa risca să ia foc. Și au sărit toți vecinii să ajute la stins pojarul. Și cei cu care era certat bunelul... Asta mi-a rămas impregnat pe viață.

Pericolul sau durerea unește. După, poți căuta în cenușă, poți împărți laurii sau șuturile. Important e să treci cu pierderi minimale, iar mai apoi să contabilizezi ce-ai făcut și să vezi ce faci mai departe. Mărul ăla mare a supraviețuit, de altfel. Am avut cred și-un leagăn încropit pe una din crengi.

Azi m-au sunat zeci de oameni, unii cu nimicuri, alții cu curiozități, alții cu nevoi, unii cu solicitări... Când ai intenția nobilă să faci ceva, trebuie să o camuflezi sub un alt scop, pentru că lumea nu te va crede.

Eu mi-am asumat tot ceea ce fac, ce facem acum. Eu înțeleg, realizez și accept toată splendoarea și mizeria poverii celui care ajută. Va trece niște timp, se va scutura niște cenușă și printre pietre și asfalt va răzbate un vlăstar. Eu nu știu dacă el va ajunge copac. Eu știu că el a răzbătut și a arătat altora că ontogeneza poate avea un sens.

Ultimul lucru care mi-l doresc în această campanie e să apar pe la tv-uri (acest jurnal e o mare și dragă excepție care ține de respectul meu față de EL). Sunt nevoită să o fac de dragul transparenței donațiilor făcute. O altă motivare ține de exprimarea recunoștinței față de toți cei care sunt pe prima linie...

Partea bună e că Anatol și Victoria îmi împărtășesc ezitările și le mai pasez câte-o ieșire mediatică lor, deși ei la fel de solicitați sunt (pentru toate interviurile oferite în locul meu o să le coc câte-un tort).

Banalitățile cotidiene inevitabile, gen curat, gătit, spălat acum nu știu cum îmi reușesc mai repede și mai eficient. Mama ei de pandemie!

Miercuri

„Ședința de dimineață” a celulei noastre de criză. De trei săptămâni comunicăm super-intens și nu a fost nici un minut în care să nu ne fi înțeles din jumătate de „smile”. Și trebuie să mărturisesc, că nici pe Anatol, nici pe Victoria nu i-am întâlnit în realitate. Doar virtual. Dar acest virtual e mai real și mai adevărat decât m-aș fi gândit vreodată. Eu aș vrea să am măcar o parte din spiritul lor, e de-a dreptul vulcanic!

Am familia împrăștiată în mai multe țări din Europa. Această „pereclicikă” cotidiană nu e rutină, e dor, grijă, frică. Mă rog pentru ei. Încerc să le arăt că nu-mi este frică.

Cel mai mult în această pandemie mă bucură copilul meu, care înțelege matur și suportă inevitabila izolarea fără să crâcnească. E suficient de inventivă și bine echilibrată emoțional. Chiar dacă n-am avut cum să o feresc de niște drame din viața ei, sper că am învățat-o să reacționeze adecvat la intemperiile vieții.

Entuziasmul nu se dă la robinet, nu se împarte de Bojika. Îl pompezi cumva din ce-apuci.

Uneori acest entuziasm vine din slalomul dintre furie și disperare, speranță și reușită.

Cu fiecare încercare dezvolți un mușchi care să te țină copăcel, și tot așa pînă ajungi să ai o construcție metalică, o carcasă. Neclintită. Aparent neclintită. Această pandemie ne demonstrează lejer cât de iluzorie ne este puterea, cât de insignifiant este banul și ce valoare are omul.

Ce ține în timp?

Sistemul de repere, coordonate. Alea puțintele sau mai multișoare. Dacă te-ai rătăcit sau îți e frică, e suficient să-ți aduci aminte Decalogul. Măcar atât, căci efortul înaintașilor gânditori acum nuș-cum s-a șters din memorie...

Eu, când mă simt importantă și atotputernică, fac curat în frigider. Asta mă „aterizează”. Soțul meu ar trebui să fie mândru de mine, că de regulă inspecția generală a frigiderului o face el.

Făcut un Strudel (știu că cineva din prietenele mele va citi fraza și va da dezaprobator din cap. Pardon, fetelor. Promit să nu (mă) corectez). Ah da, a ieșit bun.

Ah, uitat să intru pe platforma online de studii a copilului meu. Sunt un părinte iresponsabil, cu un copil responsabil.

Joi

Trezit la 6:00. Între ceai și cafea, aleg azi ceaiul.

Am un ceai adus de prin nuș-ce deplasare. Cutie frumoasă, îmbietoare.

Promisiune de nuș-ce gust exotic și aromă de lămâi virgin însurat cu nuș-ce roză sălbatică. Well, rar merg după fațadă, dar mai merg. Nu vă așteptați la surprize de la o roză uscată la cutie! Mergeți pe căi bătătorite. Eu beau exclusiv ceai negru și cafea. Urăsc ceaiul verde.

Atât de mult comunic în aceste zile, până la dureri de maxilare, și de atâtea ori mă conving că cele mai mari drame pe lumea asta le-au făcut diferențele de percepții. Încerc să nu torn găleata cu gheață peste plita încinsă și nici benzină peste foc deschis, dar e greu să ții în frâu un râu de munte. Ùra, frica, violența care se revarsă de peste tot, pot debusola și pe cei mai stoici.

Iarăși un munte de mail-uri, iar căutat de stocuri de echipamente de protecție, iar mici victorii și alte mici dezamăgiri că identificăm stocuri, dar nu le putem aduce pentru că livrarea e imposibilă sau durează prea mult...Nu cedăm. Căută. Găsim. Livrăm.

Sunt ferm convinsă: cu aceeași putere cu care aruncăm veninul, putem face altceva mai edificator.

E drept, că-i modestuță paleta lucrurilor pe care le putem face în izolare, dar și așa, tot putem face ceva bun, să sunăm pe cineva, să deconspirăm vreun mit sau vreo frică care alimentează toxic omul nostru. Să consolăm sau să ascultăm pe cineva. Să coacem pâine.

Mă doare faptul că nu pot intra la mama mai des, las la ușa apartamentului produsele, schimb câteva vorbe din hol cu ea și îngrijitoarea care o ajută...

Abundă rețelele sociale de frica de izolare.

Înțeleg foarte bine aceste frici. Pe de altă parte, în virtutea ocupației mele profesionale, pot spune că am ajuns să înțeleg niște realități care țin de detenție. Îmi asum dreptul și responsabilitatea de a face niște afirmații și sugestii: dacă rezistă deținuții cu o rație alimentară modestă, mai fără medicamente și în spații mai mici și în condiții mai proaste de trai, de ce n-am rezista și noi 1-2 luni.

Confruntarea fricilor mi se pare cel mai responsabil exercițiu al unui adult. Dacă vreți, e o condiție sine qua non. Mi se pare jalnic cum fricile care treapădă la suprafață determină anumite decizii, inclusiv politice. E lamentabil dublu.

Am o rudă apropiată la care țin mult, printre puținele pe linie maternă care au mai rămas. E anesteziolog-reanimatolog. Are 63 ani, motoraș la inimă, și nici până la pandemie nu ieșea din gărzi. Îl sun zilnic să-l aud și să știu că e bine. Nu îndrăznesc să îl întreb câți pacienți cu covid are. Cel mai jalnic, când discut cu el îmi iese optimismul ăsta camuflat prost...

Vineri

Vinerea e ca un deznodământ dramatic într-o piesă de teatru.

Aduce resemnarea eșecului celor cinci zile irosite fără sens și naivitatea speranței pentru celelalte două rămase.

Așa era pe timp de pace cel puțin. Altădată, dădeam vârtos pinteni procrastinării, că vezi, Doamne, weekendul-salvatorul va compensa ratările mele zburdalnice, nu neapărat lenoase.

Acum e altfel.

Azi trebuie să facem totalurile a ceea ce ne-a reușit împreună cu camarazii de campanie să livrăm pentru cadrele medicale și unde să mergem mai departe.

Azi mi-am adus aminte cum bunica mea, de era greu, de era ceartă, lipsuri, post, sărbătoare, bucurie, banalitate nu umbla la setările tabieturilor ei niciodată. Never ever. Era previzibilă, și asta ̶ am înțeles peste ani buni ̶ conferea siguranță. Ea n-a tras dramatic de extreme și n-a arătat disperare.

Războiul, foametea, deportările n-au cum să nu așeze niște valori în capul unui om.

Puteau să cadă asteroizii, să moară Cernenko, să explodeze Cernobîlul și să tune bunicul meu de toți dumnezeii că nu găsea ciocanul luat de mine pentru a sparge sâmburii de caise și lăsat pe undeva, ea punea de-o mămăligă sau făcea un borș, zdrobea niște plăcinte sau niște sarmale. Și viața își relua cercul domol cu calm. Oamenii vor repere, vor securitate și încredere.

Am învățat să o mint elegant pe mama, și ea se liniștește după ce îi spun că numărul morților descrește în Italia.

Eu chiar nu știu dacă realitatea trebuie băută cu căldarea. De toți. Odată.

Mama mă crede, pe bune, că eu nu umblu prin spitale acum cu aceste acțiuni din campanie.

Hm, cu așa progrese, trimit în knock out poligraful!

Mi-au adus boxa cu fructe și legume. E pentru prima dată când am comandat livrare.

M-am simțit un fel de vânător din safari băgat în cușca de la zoo. Partea bună e că spanacul era demențial. Iată că primăvara poate fi și la cutie. Prietenii mei care locuiesc la sol postează poze din curte ̶ îi invidiez ușor. Poate așa îmi setez un vis nou, să îmi cumpăr o casă?

În momentele de restriște, de pericol, de criză se declanșează niște mecanisme de apărare. Eu cred că fundamentul acestora e clădit din ce-am luat în valizuța din copilărie, din sumarul experiențelor trăite și esența noastră culturală și biologică.

Nu-mi iese acum să am o abordare filosofică. Orice embrion de gând filosofic e mitraliat instantaneu de responsabilitatea pe care o am față de copilul meu și de cei dragi. Și devin amazoană. Și parcă îmi pare că nu mă tem.

Euforia de luptător e tot un mecanism de apărare, cred. Orice nu s-ar întâmpla în această viață, să nu cedăm niciodată! Nu știu cât mă va ține. Chiar dacă urăsc cu desăvârșire armele, că-s mai pacifistă, așa, la ale mele, recunosc că sunt determinată să lupt acum până la ultimul glonte. Avem de ales?

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG