Linkuri accesibilitate

Grecia, noul orientalism și un film politic de Costa-Gavras


Fostul ministru german de finanțe Wolfgang Schäuble și fostul său omolog grec Yanis Varoufakis. Imagine de arhivă

În filmul, difuzat anul acesta, al lui Costa-Gavras Adults in the Room, despre criza monetară care a ruinat Grecia, asistăm, pe fundalul lungilor negocieri dintre lichidatorii Fondului Monetar Internațional și ai UE cu membrii stângiști ai guvernului grec din Syriza la o lungă și istovitoare luptă între concepții diferite ale lumii, ale Europei și ale funcționării unei societăți în colaps financiar.

Faptul că filmul e făcut de bătrânul cineast grec Costa-Gavras, care are aproape 90 de ani și al cărui film, “Z”, despre dictatura coloneilor în Grecia, film care l-a făcut celebru, este din 1969, adică a ieșit acum exact 50 de ani, arată că puțini se mai avântă azi să facă un film angajat politic, despre o înfruntare de idei.

Filmul este minunat în prima sa parte, chit că, negăsind un final narativ pe măsură, Costa-Gavras încheie printr-un soi de balet stângaci al figuranților care reprezintă miniștrii de finanțe ai Eurogrupului, cele 19 țări din UE care folosesc euro și care ani de zile, conduși de Germania, în persoana înspăimântătorului fost ministru de finanțe Wolfgang Schäuble, au căznit Grecia impunându-i un neomenesc program de austeritate care a dus la victoria electorală a extremei stângi din Syriza a lui Alexis Tsipras (la putere între 2015 - 2019)

Acum, sigur că Costa-Gavras e un regizor foarte angajat, care, în acest interviu disponibil pe YouTube, mi-a spus odată că “orice film e un discurs politic”.

(O traducere completă în engleză a interviului poate fi găsită aici.)

Imaginea Greciei e un produs al romantismului german

Ceea ce surprinde însă în psihodrama europeană a Greciei e faptul că ea a părut a opune Atena Germaniei, ca și cum ar fi două lumi și două culturi diferite, realitatea metaistorică fiind însă cu totul alta, mult mai complexă. Nu doar că identitatea culturală a Germaniei moderne s-a construit pe obsesia Greciei antice, dar însăși imaginea pe care o avem cu toții despre identitatea culturală a Greciei este de fapt o creație germană.

Nu, nu e un paradox ieftin, ci o realitate cultural-istorică. Imaginea clasică despre Grecia, cea pe care o învățăm în școli și pe care o păstrăm în cap toată viața este o invenție a romantismului german.

Totul a început cu Winckelmann, pe la jumătatea sec. XVIII, Winckelmann cel obsedat de măreția Helladei antice, care a întemeiat arheologia modernă, idealizând însă virtuțile Greciei antice, pe care le opunea rigorii imitative romane, latine.

Apoi, un alt german, Friedrich Nietzsche a fost cel care a introdus distincția — astăzi devenită universal acceptată — între “apollinic" și "dionisiac”. Nietzsche a împărțit cultura greacă în două, fãcând acea distincție premergătoare psihanalizei, prin care civilizația greacă antică ar prezenta, simultan și antagonist, o latură bună, solară, optimistă (apollinicul) și una sumbră, orgiastică, asocială (dionisiacul). Distincția este astăzi universal acceptată, chiar dacă e falsă, dar ea a fost introdusă de un german: Nietzsche.

Germanul Schliemann este apoi cel care a descoperit Troia, mai precis el a fost cel care toată viața a visat atât de mult la o Grecie mitologică încât a reușit să o recreeze, dezgropând ruinele antice pe care și astăzi le numim: Troia.

Fără acești filologi germani nu am avea în structura noastră mentală Grecia așa cum o avem astăzi. Grecia simbolică așa cum o cunoaștem a fost creată de acești oameni… care erau germani și care își zideau propria lor identitate în raport cu o antichitate grecească reconstruită.

Romantismul literar german, pe care de fapt s-a construit identitatea culturală colectivă a nemților, s-a bazat pe obsesiile antice ale unora precum poetul Hölderlin, ale cărui poezii căutau să reproducă metrul și cadența limbii grecești a poeților Antichității.

A venit apoi Martin Heidegger, care în secolul XX a recreat filosofia germană, fiind unul din ideologii subtili ai nazismului, dar dezvoltând în același timp o complexă mistică a limbii care făcea din germană singura limbă din istorie ce ar putea rivaliza cu greaca veche.

Ceea ce este însă revelator, vizavi de atitudinea celorlalți față de Grecia, e faptul că întregul complex mitologic care reprezintă Grecia în mentalitatea europeană a fost întotdeauna disociat de grecii care trăiesc acolo. Toți acei elinofili germani care au construit imaginea Helladei au disprețuit grecii contemporani lor. E ca și cum grecii adevărați, vii, ar fi fost excluși din imaginea mitologică pe care alții o revendică și o pun la temelia Europei.

Europa și datoria Greciei

Cine a examinat atent oricare din fotografiile care îi reprezintă unul lângă altul pe fostul ministru german de finanțe Wolfgang Schäuble și pe fostul său omolog grec Yanis Varoufakis (cf. foto în acest articol) nu poate să nu fie frapat de atitudinea de virtute rănită a lui Schäuble.

Mai mult, în unele poze, Wolfgang Schäuble pare a privi spre Varoufakis ca și cum acela ar fi un infractor, sau cel puțin un om de o moralitate dubioasă.

Asta pentru că, pentru germani, a căror ideologie contabilă a determinat atunci atitudinea Uniunii Europene vizavi de Grecia, datoriile sunt o formă de infirmitate și un defect moral.

Ideea e mai veche, formulată pentru prima oară de Nietzsche în Genealogia moralei, ba chiar fusese preluată de către Yanis Varoufakis pe blogul lui, ca un răspuns adus atunci ministrului german de finanțe Gerhard Schäuble, și asta cu mult înainte ca Varoufakis să viseze că într-o zi va sta lângă Schäuble discutând datoria Greciei:

Pentru germani, datoriile au o însemnătate malefică, teribilă, greu de perceput de către alte culturi. Asta pentru că în germană „datorie”, Schuld, e sinonim cu „vină”, „vinovăție”… In germană, „datoria”, fie si de bani, e o „vină” și are un sens exclusiv negativ.

Chiar și la restaurant, germanul va întreba: — „Wie viel (sau Wieviel) bin ich schuldig?” Asta inseamnã nu doar: — „Cât vă datorez?”, dar și: — „Cat de vinovat sunt?”

„Daran schuld sein” poate însemna că omul „datorează” (bani), sau că e „vinovat”… de orice: moarte de om, terorism, incest, datorii la fisc… Pentru limba germanã e același lucru.

Ambiguitatea este milenară, pentru că ea urcă până la limba goților, așa cum ne este cunoscută din Biblia lui Wulfila, episcopul ostrogoților de la Dunărea de jos. In această traducere a Bibliei în gotică, expresia skula ist (skula fiind forma gotică de la Schuld) înseamnă în același timp: e dator, dar și: e vinovat, o vinovăție care trebuie pedepsită. Ba chiar, analiza lexicală și etimologică ne arată că sensul moral și legal este cel mai vechi, precedându-l pe cel de datorie în bani.

Aceeași situație se întâlnește și în celelalte limbi germanice, în olandeză sau în limbile scandinave. Ba chiar, în anglo-saxonă, în limba veche din care avea să iasă engleza, scyldînsemna exclusiv vină sau chiar păcat, iar scyldig era vinovat, exact ca schuldig în germană astăzi, care însemnează și vinovat și datornic.

Grecii având datorii, fiind „schuld”, ei sunt în mod automat, în psiheea germană, vinovați, „schuldig”.

Europa și viziunea colonială asupra Greciei

Acum, odată cu alunecarea Greciei, sub ochii noștri, înapoi spre statutul de colonie (de astă dată a Occidentului luteranizat cu forța de Germania lui Merkel și Schäuble), iată că revine la modă „Orientalismul” și paternalismul superior al experților, al „orientaliștilor”.

În chestiunea „Orientului” am avut munca de salahor a lui Edward Said, care ne-a aratat că „Orientul” nu e decît un discurs cultural, o inventie europeana de dimensiuni prodigioase, atât geografice, cît si istorice, morale si culturale. In cărțile lui „Orientalism” și „Covering Islam”, dar și în nenumărate articole și conferințe, Edward Said a demontat inanitatea conceptului de „Orient” și vidul arogant al celui de „Orientalism”.

Said ne-a arătat că Orient și Orientalism sînt invenții artificiale și că este absurd să pui sub aceeași etichetă de „Orient” realități istorico-culturale atât de diverse și opuse cum sînt China, India sau Palestina. Conceptul de „orientalism” e vag și leneș.

Conceptele, deși artificiale, sînt însă tenace, întrucît trăim într-un univers simbolic prefabricat în care respirăm clișee și gândim în cărămiduțe de sens prestabilit.

Iată însă că în comentariile despre această Grecie de azi cu economia muribundă și care a ajuns să se descurce prin cash și troc, strivită de datorii, regăsim tonul călătorilor „orientaliști” de acum două secole, precum, pe la începutul sec. XIX, ambasadorul Franței la Istanbul, Choiseul-Gouffier care, traversând Grecia, scria:

Ce dureros este să vezi starea de umilință în care au decăzut descendenții marilor oameni ai Antichității; nu poți rămâne indiferent când îi vezi [pe greci] înfeudați tiraniei. Frumosul nume al Eladei e dezonorat și terfelit. Supărat pe felul jalnic în care se lasã umiliți, am ajuns să-i judec cu mai multă asprime decât aș fi judecat alte nații. Mi-am dat seama că nu mai contează motivele pentru care au ajuns în asemenea abjecție, nu mai contează înlănțuirea de circumstanțe funeste care i-au doborât și care ar fi trebuit să-i strivească definitiv.”

Chateaubriand, la rândul lui, vizitând Grecia sufocată de dările turcești, scria:

Știu că e foarte ușor să calomniezi niște nefericiți, să spui superior: „Dar de ce nu ies din starea asta, de ce gem neputincios?” Da, cu toții avem opinii tranșante într-o epocă în care nu mai există îndoieli.”

Alți călători n-au încetat să proiecteze asupra Greciei reale propriile lor așteptări și fantasmagorii antice, precum Lamartine, care, vizitând Grecia deja independentă, pe la 1830, a fost atât de șocat și dezamăgit de ce a găsit încât a putut scrie: „Mi se descompune sufletul.”

Alții, precum Contesa de Gasparin, au rămas dezamăgiți chiar și de faptul că în Grecia mitologică a visurilor lor locuiesc… grecii de azi:

De ce mizeria locuințelor și a locuitorilor trebuie să distrugă poezia acestei naturi?”, scria ea cu ciudă pe la 1850.

Până și creștinismul medieval al grecilor e invocat cu regret de acești „orientaliști” care regretă, uneori explicit și anacronic, dispariția păgânismului antic și nepăsarea grecului de rând pentru ruinele printre care trăiește… sau supraviețuiește.

Că avem astăzi din nou o atitudine colonială față de greci o arată și faptul că unii au putut imagina – poate numai pe jumătate în glumă – că Grecia ar trebui să vândă niște insule pentru a-și plăti datoriile… altfel zis: o modificare a frontierelor, precum în era otomană. Pentru că, desigur, experții „orientaliști” știu întotdeauna ce e mai bine pentru „orientali”.

XS
SM
MD
LG