Linkuri accesibilitate

Guillermo ARRIAGA. Sălbaticul


„Fratele meu moare în apă. Părinţii mei în aer. Câinele meu în foc. Bunica în pământ. Ce tot vrea să-mi spună moartea (…)?”, se întreabă, mai degrabă retoric, Juan Guillermo la capătul celor 725 de pagini ale romanului Sălbaticul, de mexicanul Guillermo Arriaga (n. 1958), Art, 2018, o ditamai cărămidă arsă la temperatura incandescentă a urii de moarte.

Două mari linii de subiect – drama unei familii mexicane, decimată în urma unor reglări de conturi, şi tragedia unui vânător inuit ce-i ia urma Marelui Lup, pe care-l înfruntă, iar după ce-l prinde, ajunge să-l şi salveze, cu preţul vieţii sale – se împletesc într-o naraţiune alertă, reglată ca ceasul, cu personaje memorabile şi deloc convenţionale („bolnavul de dumnezeu Humbero”; „băieţii cuminţi”, tot ei nişte asasini; eruditul frate mai mare Carlos, tot el traficant de droguri, asasinat la doar 20 de ani; Zurita, poliţistul corupt mai întâi protejându-i, apoi înfundându-i pe „băieţii cuminţi”; senzuala Chelo, fosta iubită a lui Carlos, acum revenindu-i lui Juan Guillermo, fratelui său de 17 ani, singurul supravieţuitor al familiei Valdes; nu în ultimul rând, lupul Colţ, care leagă cele două linii de subiect), cu fraze de-o frumuseţe desăvârşită („A fost fiica unui tată greşit şi apoi mama unui fiu greşit. De ce atâtea greşeli în viaţa ei?”), cu scene atroce, dar şi de-o delicateţe infinită, cu tot ce face din această scrierea „una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit” (Santiago Gamboa), dând „încă o dată dovada măiestriei lui Arriaga în calitate de ţesător de poveşti paralele care converg în final” (El Correro).

Voi cita, spre luare-aminte, o singură secvenţă, absolut antologică: „Mama o priveşte pe femeia din faţa ei şi, fără să spună un cuvânt, face un pas în faţă şi o îmbrăţişează. Mama plânge. Spatele ei e scuturat de suspine. Plânge şi femeia. Se îmbrăţişează cu putere. Sunt unicul martor al solidarităţii lor. Care dintre ele suferă mai mult? Trebuie să fi fost cu adevărat insuportabilă durerea pentru ca mama ucigaşului să îndrăznească să stea de vorbă faţă în faţă cu mama celui pe care fiul ei îl asasinase. Nu venise să-i justifice gestul, nici să ceară iertare în numele lui. Venise să-şi împărtăşească durerea, să o îmbrăţişeze pe mama care-şi pierduse fiul din vina copilului ei”. Asta da, Mater dolosa !

3 august ’20

XS
SM
MD
LG