Nobel oblige – literatura turcă revine în forţă pe Bătrânul Continent şi în Lumea Noua odată cu „egalul lui Ohran Pamuk” (The Sydney Morning Herald), Hasan Ali Toptaş (n. 1958), autorul romanului Tărâmul celor fără umbră, Curtea Veche, 2021. „Un Kafka oriental – pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung –, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice”, dar şi „o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee” pentru Times Literary Supplement, fără a-l uita pe Borges, cu care-i pus în ecuaţie, Hasan Ali Toptaş se poate revendica de la toţi aceştia (şi mulţi alţii!), fără să semene cu nici unul!
„Dacă, aşa cum spunea femeia, până şi această absenţă dispăruse, atunci situaţia era într-adevăr gravă. Dacă lucrurile o ţineau tot aşa, aveau să se trezească într-o bună dimineaţă ca să descopere că dispăruse tot satul. Poate că o şi făcuse deja şi nimeni nu băgase de seamă (...) pentru că nimeni din sat nu vedea ceva ciudat în dispariţia altcuiva…” – naraţiunea înaintează în două registre concomitent, real şi fantasmagoric, ceea ce se răsfrânge şi asupra personajelor care ba se dedublează („Era fiul lui Gennet, în trupul lui Nuri. (…) Căci totul la fiul lui Gennet (…) îl transforma în replica fidelă a lui Nuri”), ba se multiplică înzecit şi însutit (muhtarul în mai multe rânduri), ba se fac nevăzute. Linia de subiect, firavă, capătă înflorituri de covor persan (zburător, eşti tentat să adaugi); de unde se anunţă în primele pagini lineară, scriitura devine polifonică; cât despre personaje, ei bine, în fiecare dintre acestea – vorba poetului – o lume se încearcă: „Aşezat pe divan, cu glasul pierit, Nuri a fost cotropit, pe dinăuntru şi pe dinafară, de glasurile întregii făpturi. Strigau după el glasurile astea. Îi spuneau să păşească drept înainte. (…) S-a întrebat cât aveau să îşi mai amintească oare – dacă ar fi fost să plece, ce aveau să păstreze din forma, din înfăţişarea, din vocea lui? Oare mai aveau să îşi aducă aminte ceva, orice, despre el?”
Se poate ţine tot aşa, din citat în citat, într-atât de fascinantă e scrierea; cum însă trebuie să închei, vă las cu acest ciorchine de imagini, să-l tescuiţi în voie: „Indiferent ce se întâmplase, ochii preluaseră controlul. Într-o altă noapte, după o altă dispariţie înspăimântătoare, aveau să îşi aducă picioarele cu ei. Ochii aveau nevoie de picioare, se-nţelege, şi de aceea le chemau atât de adesea. Mai târziu, în piaţa satului avea să plouă cu urechi; mulţimi nemaivăzute de urechi, fiecare îndoindu-se de propria existenţă…”
