Linkuri accesibilitate

Indiferență și resemnare față de soarta unor muzee în România: Cazul Muzeului Național „George Enescu” - București


Muzeul Național „George Enescu”, Casa Memorială, Camera lui G. Enescu (Sursă: Georgeta Filitti, Palatul Cantacuzino. Istoria unei case, 2011)

Însemnări pe marginea monografiei Georgetiei Filitti, „Palatul Cantacuzino. Istoria unei case”.

Semnalam de la acest microfon cu o zi în urmă o carte a unui ziarist britanic, Peter Pomeranțev, în esență despre nașterea astăzi a unei societăți a post-faptelor, pe fundalul unui soi de disperare, cinism și resemnare față de prezent și viitor, inclusiv în rândurile unei intelectualități altă dată mai dispusă spre angajare politică.

Este cumva ceea ce se petrece și în România, unde ar putea fi date exemple numeroase ale lipsei de informare și de documentare, a confuziilor crase, larg răspândite atât grație presei oficiale, cât și unor superficiale luări de poziție în mediile sociale, pe Facebook în primul rând.

Indolență și resemnare: Cazul restaurării Muzeului Național „George Enescu”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:52 0:00

Soarta Palatului Cantacuzino, a ansamblului de clădiri de pe Calea Victoriei din București care fac parte din Muzeul Național „George Enescu” este ilustrativă pentru o societate indiferentă la „fapte” și în care, cum scria Peter Pomeranțev, citînd un politolog rus, „Fiecare își inventează propria umanitate ʻnormalăʼ, propria istorie ʻnormalăʼ. Așa se face că un funcționar de stat ne reproșa recent că „ne-am preface” că nu știm de existența unei hotărâri guvernamentale de la București, luată în urmă cu vreo doi ani, de consolidare și restaurare a Muzeului Național „George Enescu”.

Or, cert este că, dacă hotărârea există într-adevăr, nimeni nu manifestă voința politică, nimeni nu face efortul necesar pentru a o pune în aplicare, în timp ce una din clădirile complexului muzeal – „Casa Memorială”, în care Enescu și soția sa Maruka au trăit între 1937 și plecarea lor din țară, în 1946, situată în spatele Palatului Cantacuzino, stă să se prăbușească, golită complet de vechea expoziție din interior și închisă accesului public.

Marchiza în stil Art Nouveau la intrarea în Palatul Cantacuzino-Muzeul Național „George Enescu”
Marchiza în stil Art Nouveau la intrarea în Palatul Cantacuzino-Muzeul Național „George Enescu”

Palatul Cantacuzino însuși, care adăpostește Muzeul Enescu înghesuit în doar trei săli – în ceea ce la origine fusese apartamentul Ecaterinei Cantacuzino - este într-o stare avansată de degradare.

Dacă în 1990, noua conducere iluminată a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), patronată de intelectualul de mare clasă care a fost compozitorul Pascal Bentoiu, se oferea să preia costul reparațiilor, după ce Ministerul Culturii dispusese consolidarea clădirii și apelase la Trustul „Carpați”, fără să se întreprindă în final ceva serios în lipsa unei legislații viabile, astăzi UCMR nu face decât să paraziteze Palatul Cantacuzino, subînchiriind parte a sa unor companii total străine de memoria lui Enescu și împiedicînd desfășurarea unor concerte în splendidele încăperi ale bătrânului palat, închise vizitatorilor.

Istoria Palatului Cantacuzino și a dependințelor sale, între care cea mai importantă este astăzi abandonata și ruinata „Casă Memorială”, a făcut obiectul unei excelente monografii publicate în 2011 de o cunoscută și serioasă cercetătoare în istorie, Georgeta Filitti, dar uitată de cei care astăzi se informează utilizînd doar comoda Wikipedia pe Internet.

Intitulată simplu Palatul Cantacuzino. Istoria unei case, monografia trece în revistă atât istoria Cantacuzinilor din România, cât, mai ales, pe a ceea a, din 1956, monumentului istoric clasat, pe care îl constituie imobilul construit între 1901 și 1906 de arhitectul Ion Berindei și antreprenorul Th. Kanzler. Au contribuit atunci la bijuteria arhitectonică lăsată moștenire statului român de Maruka Cantacuzino-Enescu, între alții, pictorii Nicolae Vermont G.D. Mirea și Costin Petrescu, Fr. Stork la vitraliile cu motive muzicale, Emil Wilhelm Becker, autorul reliefurilor exterioare, astăzi extrem de degradate, unele stând să se prăbușească, firme ca Gazier, Haug, Dietz din București și „Baguès și fii” din Paris, pentru stucatură, cariatide, feroneria de artă ș.a.m.d.

Și nu, cum o demonstrează cercetările Georgetei Filitti, nu numai oamenii PSD-ului poartă întreaga vină pentru degradarea și starea generală catastrofală a Muzeului Național „George Enescu”. Din 1956 pînă în 1967 s-a tot vorbit de „reparații capitale” de care avea nevoie clădirea fără să se facă nimic fundamental, în ciuda unor agitații propagandistice cu ocazia Festivalurilor Enescu din 1958 și apoi 1962.

Direcția Monumentelor și-a declinat capacitatea declarând că „nu ar avea putere”, Întreprinderea de Construcții și Reparații a raionului 30 decembrie fiind lipsită de orice documentație, cea oferită de Ministerul Învățămîntului având date false. Reparațiile „capitale” s-au limitat în 1967 la mutarea colosetelor la subsol și montarea unui ascensor pentru materiale, în 1969, trustul Carpați închidea șantierul din lipsa fondurilor necesare.

Restaurarea era declarată încheiată în 1978, dar Muzeul de Artă „beneficiar și deținător” refuza să facă recepția, semnalînd neglijențele restauratorilor și operații discutabile, ca afectarea picturii, craclări, exfolieri, fisuri, desprinderi de pânză, curățări necorespunzătoare etc. Operația rămânea – notează Georgeta Filitti – nefinisată și pictura fără vernis!

Muzeul Național „George Enescu”, Salonul de muzică, Portretul plouat al Ecaterinei Cantacuzino, astăzi împachetat în folie de plastic.
Muzeul Național „George Enescu”, Salonul de muzică, Portretul plouat al Ecaterinei Cantacuzino, astăzi împachetat în folie de plastic.

Pe bună dreptate conchide cercetătoarea în acestă carte, practic niciodată invocată astăzi de apărătorii Ministerului Culturii și ai UCMR, „palatul Cantacuzino, ridicat impecabil în trei ani... o emblemă a României moderne, [a fost] neglijat apoi din 1944 până în 1989 prin reparații de mântuială, izvorâte dintr-un hățiș birocratic propriu regimului comunist...”

Din păcate, se poate spune astăzi fără discuție, proprii nu numai regimului comunist, dar și societății românești în ansamblul ei așa cum a ajuns ea în prezent după 30 de ani de regim „democratic”.

XS
SM
MD
LG