În vreme ce guvernul român și instituțiile centrale, Casa Regală, Parlamentul, armata și o parte a populației civile din sudul țării s-au retras în Moldova, după catastrofa militară din toamna anului 1916, în teritoriul ocupat de Centrali au rămas mulți dintre oamenii politici sau formatorii de opinie conservatori. Era vorba îndeosebi de germanofili. După înfrângerea României în război, ei păreau să fi primit confirmarea că opțiunea lor fusese cea corectă, că țara intrase într-o aventură în 1916, care o dusese la dezastru. Partidul Conservator fusese afectat atât ca urmare a rupturilor antebelice, cât și a celor de după intrarea României în Marele Război. În plus unii dintre liderii săi dispăruseră fizic. Cea mai grea pierdere fusese, probabil, moartea lui Titu Maiorescu, în vara anului 1917. Un grup activ și intransigent în diverse chestiuni –
politica externă, viitorul dinastiei etc. – se reunise în jurul lui P.P. Carp. Cu toate acestea, în cea mai mare parte membrii și simpatizanții Partidului Conservator păreau să fie alături de Alexandru Marghiloman, astăzi cunoscut tocmai pentru rolul său politic din anul 1918.
Alexandru Marghiloman s-a născut la 1854, în Principatul Valahiei, mai precis la Buzău, în familia unui mare arendaș, bogat, implicat și în politică, primar al orașului spre jumătatea secolului XIX. După ce a urmat liceul la București, tânărul Marghiloman a făcut studii universitare de drept la Paris. Revenit în România, în 1879 a devenit procuror, apoi judecător la Tribunalul Ilfov. Avocat din 1881, după câțiva ani a ajuns avocat al statului. Intrarea sa în politică a avut loc în 1884, când a fost ales deputat de Buzău. Începuturile sale politice au fost marcate de oscilația între liberali și junimiști. În cele din urmă opțiunea lui avea să fie pentru cei din urmă, iar o dată cu ei avea să intre în Partidul Conservator.
Avocat prin formație și prin începuturile profesiei, Marghiloman era un orator apreciat inclusiv de către adversarii politici. Interesat de diferite jocuri de societate - de cărți, pare-se că „moștenire” de familie, dar și de cursele de cai - mai degrabă moderat în vederi și acțiuni, el era era un bun administrator, cum a dovedit-o și în gospodărirea propriei averi, și în funcțiile publice ocupate la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. În guvernul junimist prezidat de Theodor Rosetti, Marghiloman a deținut pozițiile de ministru al Justiției (1888) și al Lucrărilor Publice (188-1889). A intrat și în guvernul generalului George Manu, unde a fost mai întâi ministru al Lucrărilor Publice (1889), apoi al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1889-1891), ulterior în guvernul Lascăr Catargiu, unde a fost ministru de Justiție (1891-1895). Deasemenea a fost ministru de Externe (1900-1901) și de Interne (1909-1910) în guvernele prezidate de P.P. Carp, în vreme ce în guvernul Titu Maiorescu a fost ministru de Finanțe (1912-1913).
Adept al neutralității României atât în 1914, cât și în 1916, asemeni altor oameni politici români, Marghiloman a rămas în teritoriul ocupat. Avea cele mai bune relații, potrivit contemporanilor săi, în primul rând cu austro-ungarii, motiv pentru Argetoianu să scrie în memoriile sale că Marghiloman era „omul austriecilor”. În același timp, acesta avea și o influență la Komandatura germană, unde reușise să intervină în diverse ocazii pentru concetățenii săi. Spre deosebire de P.P. Carp, care milita pentru înlăturarea Casei de Hohenzollern-Sigmaringen de pe tronul României și înlocuirea cu o altă dinastie, tot din trunchiul Hohenzollern, dar din ramura imperială de la Berlin, Marghiloman se pronunța pentru continuitate.
Cu toate că devenise clar că avea să piardă postul de prim-ministru, Alexandru Averescu a încercat să-și prezerve puterea la începutul lunii martie 1918, inclusiv prin intermediul lui Mackensen. Însă regele Ferdinand i-a solicitat imperativ demisia generalului. Instalarea guvernului Marghiloman a fost o soluție de compromis, împăcând interese diverse, interne și externe, mai precis ale regelui Ferdinand, ale lui Ion I.C. Brătianu/liberalilor și ale Centralilor. Regele și tabăra liberală considerau că rolul guvernului Marghiloman era acela de a asigura semnarea păcii (separate) între România și Centrali și de a găsi un mod de acomodare cu aceștia până la încheierea războiului în Europa și conferința de pace care inevitabil avea să urmeze.
Totodată, atât Brătianu, cât și regele urmăreau să scape de Averescu. Cu un amestec de cavalerism discursiv și calcul cinic, Brătianu avea să declare la o întrunire a conducerii Partidului Național Liberal din preajma instalării noului cabinet că aprecia „sacrificiul” lui Marghiloman în scopuri „patriotice”. Președintele liberalilor adăuga și că acest lucru trebuia cunoscut. Din relatare se putea înțelege că ar fi avut loc o înțelegere subterană cu liderul conservator. Greu de crezut că de dragul „patriotismului” Marghiloman și-ar fi amanetat viitorul politic, că s-ar fi „sacrificat” pe sine și grupul său politic doar pentru ca Brătianu și liberalii să fie marii câștigători după război. Liderul conservator avea propriile vederi politice, propriile interese. El considera că Puterile Centrale erau pe punctul de a câștiga războiul, iar, în aceste condiții, România trebuia să încerce să obțină un tratament cât mai bun. Germania și Austro-Ungaria voiau la rândul lor un nou cabinet la Iași, cu care să poată negocia pacea. Marghiloman avusese până atunci contacte directe cu diverși oficiali germani și austro-ungari: Kühlmann, Czernin, Mackensen etc.
În ziua de 26 februarie/11 martie 1918, Marghiloman a primit de la regele Ferdinand invitația de a veni la Iași. În aceeași seară, el a plecat de la București la Iași cu trenul, trecând linia frontului în zona Mărășești, cu mașina, printre tranșee și dărâmături. Peisajul era dezolant, cum avea să rămână multă vreme. A doua zi, Marghiloman s-a întâlnit de două ori cu regele. Acesta ar fi vrut să-l vadă pe liderul conservator cu o săptămână înainte, dar se pare că nici Averescu, nici alți oficiali români nu au transmis corect mesajele.
Dincolo de aspectele protocolare, regele l-a însărcinat pe Marghiloman să formeze guvernul. Liderul conservator era interesat de suspendarea inamovibilității poliției, administrației și justiției, dar și de chestiunea răspunderilor pentru dezastrul pe care îl cunoscuse România în ultimul an și jumătate. Pentru Marghiloman vizita la Iași a fost și un prilej pentru a lua pulsul politicienilor aflați în Moldova, pentru a înțelege evoluțiile din ultimele săptămâni, jocurile de culise, interesele diferitelor grupuri de putere, inclusiv ale Casei Regale ș.a.m.d.
Întors la București pe 28 februarie/13 martie 1918, Marghiloman s-a întâlnit a doua zi cu apropiații săi politici: Constantin C. Arion, Simion Mehedinți, Theodor Rosetti, Grigore Cantacuzino și generalul Constantin Hârjeu. Ei au căzut de acord să formeze guvernul, să semneze pacea cu Centralii, cu condiția acceptării de către aceștia a unor concesii care priveau granița montană cu Austro-Ungaria, ridicarea administrației militare din Valahia, precum și libertatea de acțiune în chestiunea Basarabiei.
De asemenea, tot pe 1/14 martie, Marghiloman s-a întâlnit, separat, cu Kühlmann și cu Czernrin. Kühlmann ar fi vrut mai degrabă ca liderul conservator să nu preia puterea, iar regele să abdice. De asemenea, era evidentă ostilitatea diplomatului german față de Brătianu, a cărui influență pe scena politică românească era cunoscută. Czernin era în mod deschis favorabil constituirii guvernului Marghiloman. O întâlnire comună între Marghiloman, Kühlmann și Czernin a avut loc în ziua de 2/15 martie 1918.
Marghiloman era preocupat în primul rând de regimul din partea de țară ocupată de Centrali, iar în al doilea rând de concesiile pe care le puteau primi românii pe frontiera din Carpați. Discuțiile au continuat cu militarii germani. În orice caz, în ambele chestiuni, și germanii, și austro-ungarii nu lăsau să se întrevadă speranțe prea mari pentru România. Regimul de ocupație nu avea să înceteze până la încheierea păcii generale. Marghiloman și Arion – prezent și el la unele dintre întrevederile cu Centralii la București – aveau să invoce pierderea creditului politic pentru noul guvern dacă se impuneau condiții dure de pace.
În jurnalul pe care l-a ținut cu regularitate în acea perioadă, Marghiloman a notat frecvent că germanii și austro-ungarii erau dispuși să facă anumite concesii în negocierea păcii, dar numai unui guvern condus de el, nu de altcineva. Era o naivitate sau, în cel mai bun caz, încercarea de a livra posterității o cheie de lectură favorabilă autorului. Relațiile dintre state erau marcate și de relațiile dintre liderii politici, neîndoielnic, însă acestea din urmă erau secundare. Primau interesele politice, militare, teritoriale și economice ale actorilor statali.
