Marile branduri de haine își îndreaptă tot mai des privirea către Europa de Est în căutare de forță de muncă ieftină. Deschiderea fabricilor este sprijinită și de autoritățile locale, care caută să înmulțească investițiile în industria ușoară. Dar asta nu înseamnă și salarii mai mari, condiții decente de muncă sau protecția drepturilor angajaților. Mai mult, condițiile în care se muncește la anumite întreprinderi insultă demnitatea umană și pot fi văzute ca exemple de cea mai cinică exploatare. O convorbire la această temă cu directoarea Centrului de Investigații Jurnalistice, Cornelia Cozonac, co-autoarea unui material amplu la acest subiect.
Europa Liberă: Marii producători de branduri și retailerii se reorientează spre Europa de Est, inclusiv – iată – spre Republica Moldova, unde-i atrage forța de muncă ieftină sau foarte ieftină. Până la un punct, este o realitate firească, explicabilă și chiar benefică, numai că toate au un revers. Ați realizat, împreună cu colegul Dvs., Iurie Vârlan, o investigație a modului în care în industria îmbrăcămintei de aici se concretizează proastele practici. Ați constatat „sacrificii și fărădelegi ce se ascund în spatele hainelor de brand produse în Republica Moldova.” Despre ce la modul concret este vorba? Cum s-a ajuns la ceea ce ați constatat?
Cornelia Cozonac: „Noi am început această investigație mai de demult, chiar un an în urmă, urmare a unor studii făcute de coaliția de ONG-uri Clean Clothes Campaign, care studiază cum se respectă drepturile muncitorilor în industria ușoară în mai multe țări. Ei au constatat că investitorii străini s-au orientat către Republica Moldova în ultimii ani, mai ales brandurile mari care produc haine și că ar exista multe cazuri de încălcare a drepturilor muncitorilor din acest domeniu.
Am încercat că găsim oameni care să vorbească. Trebuie să recunosc, sunt foarte puțini muncitori care pot vorbi deschis, protagonista investigației noastre Silvia chiar este o curajoasă, fiindcă a ridicat problema și în cadrul întreprinderii în care lucrează. Am convins-o noi până la urmă să vorbească deschis. Alte colege de-ale ei s-au temut să vorbească deschis și asta din păcate e situația la mai multe întreprinderi unde sunt salarii mici. Femeile lucrează, pentru că în 90% din cazuri sunt femei care lucrează în industria confecțiilor din Moldova, peste program, cu norme foarte mari care sunt greu de îndeplinit într-o zi de muncă și femeile sunt nevoite să lucreze și în zilele de odihnă sau mult peste program.
Mai există și o atitudine disprețuitoare pe care am întâlnit-o, vorbind cu mai multe muncitoare din mai multe fabrici. În fabrica din Florești despre care am scris am găsit și niște procese de judecată unde oamenii chiar se judecă cu patronii și invocă aceeași atitudine disprețuitoare și încălcare a mai multor drepturi.
E o realitate din păcate, pentru că în RM salariul mediu și minim este foarte mic, avem și un nivel înalt de corupție și unii investitori care preferă să facă tot felul de scheme nu tocmai legale vin cu bani în RM pentru că aici pot să dea comenzi la anumite fabrici la
Există scheme la negru în RM în acest domeniu al producerii hainelor, unde anumite comenzi sunt plasate la prețuri extrem de mici...
prețuri extrem de mici. Am întâlnit cazuri în care chiar cei de la sindicatele din domeniu ne-au spus despre anumite cazuri și recunoaște și doamna Alexandra Can de la „Artima” că există scheme la negru în RM tocmai în acest domeniu al producerii hainelor unde anumite comenzi sunt plasate la prețuri extrem de mici. Dacă de exemplu, pentru producerea unei perechi de pantaloni ar trebui să plătească 3-5 euro și mai mult, la unele fabrici investitorii plătesc un dolar sau un euro, sau 1,5 euro, deci extrem de puțin.”
Europa Liberă: Vedem în baza exemplelor prezentate că industria îmbrăcămintei cu o mână dă un loc de muncă, deseori salvator pentru un lucrător sau lucrătoare din Republica Moldova, iar cu alta ia, deseori la limita disprețului, din drepturi, din retribuire normală și legală, din condiții de muncă, din sănătatea lucrătorilor. Care este explicația cea mai plauzibilă a acestei stări de lucruri?
Cornelia Cozonac: „În RM e un nivel înalt de sărăcia, mai ales în localitățile rurale, acolo unde sunt puține locuri de muncă și pe asta se speculează dacă ar fi să zic așa și anumiți investitori își dezvoltă afacerea în localitățile rurale pentru că găsesc foarte ușor forță ieftină de muncă pentru că lumea de la țară nu are unde să lucreze și acceptă să lucreze la un salariu extrem de mic care cu adevărat este salvator pentru familie, pentru că nu au alte venituri, nu au alte oportunități în regiuni și atunci foarte mulți acceptă să lucreze pentru un salariu foarte mic.
În cazul fabricii de la Florești ei asigură și o instruire pentru persoanele necalificate și cu adevărat este salvator acest salariu de 2000 de lei, dar el nu asigură nici strictul necesar în multe cazuri, mai ales acolo unde sunt copii, unde sunt persoane bolnave. De aceea și femeile acceptă să lucreze cu aceste salarii foarte mici.”
Europa Liberă: Trebuie să înțelegem că acest caz al fabricii de la Florești e oarecum reprezentativ sau caracteristic pentru industria respectivă? Există mai multe exemple în acest sens?
Cornelia Cozonac: „Da, sigur. E un caz reprezentativ. Sunt mai multe fabrici de acest fel în RM și acest lucru este atestat și de rapoartele internaționale care constată aceleași încălcări și situații la mai multe întreprinderi din industria ușoara unde lucrează mai mult femei, unde salariile sunt cele mai mici.”
Europa Liberă: „Pe timp de vară temperatura în hala unde lucrează femeile ajunge și la 40 de grade”, „Dacă bei prea multă apă, e problemă. Nu ai voie să mergi la toaletă în timpul lucrului, te taxează imediat, cu reținere din salariu.”, „Au fost cazuri când femeile au leșinat în timpul lucrului, au pierdut sarcini” – sunt realități de-a dreptul șocante care se regăsesc spuse în articol de către persoanele cu care ați vorbit. Cine ar fi trebuit să intervină – și a intervenit oare? – ca așa ceva să nu se întâmple?
Cornelia Cozonac: „Asta este și problema. Angajatele de la fabrica respectivă au făcut demersuri către instituțiile statului, la Inspecția Muncii, la pompieri, cu dovezi despre situația care este. Nu au primit nici un răspuns. Nici nu au observat să se schimbe lucrurile. Am verificat și la Inspecția Muncii, și la alte instituții și i spuneau că nu au primit nicio plângere de la fabrica respectivă. Muncitoarele au spus că nu au semnat plângerea din teamă să nu aibă probleme. Cât privește temperatura și situația din halele în care lucrează aceste femei, noi chiar am rugat să le filmeze cu telefonul ca să vedem dacă este așa. Pentru mine, de exemplu, era șocant să aflu că se lucrează la temperaturi de +40 de grade și am avut dovada acestui fapt – femeile au filmat cu telefonul și au arătat care este situația.
Când am mers la fabrică, directorul comercial cu care am discutat a recunoscut parțial, de exemplu, că sunt anumite interdicții ca să
Problema este că nu se reacționează la nivelul instituțiilor statului care ar trebui să apere drepturile muncitorilor...
se meargă la toaletă, dar a găsit o explicație că femeile ar sta prea mult și ar vorbi acolo la telefon. Problema este că nu se reacționează la nivelul instituțiilor statului care ar trebui să apere drepturile muncitorilor. Am văzut și această deznădejde în ochii femeilor cu care am discutat. Ele ziceau că „noi scriem, plângem, nimeni nu reacționează” sau „nu știm unde să ne adresăm ca să se intervină și să lucrăm și noi, să ni se respecte drepturile.”
Europa Liberă: Din perspectiva lor văzute, analizate de Dvs, lucruri șocante deseori, nepăsarea autorităților… Care ar fi o soluție pentru această stare de lucruri? Soluție realistă în condițiile RM…
Cornelia Cozonac: „Oamenii ar trebuie să încerce să-și apere drepturile și să vorbească. Dacă vor fi mulți oameni care vor vorbi despre situația care este, cred că lucrurile încet cu încetul se vor schimba. Noi am găsit puțini oameni care au vrut să vorbească, deși știm că foarte multe femei lucrează în situația asta, că sunt mai multe fabrici, că în ultimul timp se deschid mai multe, dar oamenii preferă să ia aceste salariu mic, să tacă, să suporte presiunile, atitudinea disprețuitoare.
Pe de altă parte, ar trebui să depunem presiune asupra autorităților care ar trebui să reacționeze. Poate și noi, jurnaliștii, ar trebui să scriem mai mult despre asemenea cazuri ca să putem pune presiuni pe autorități. O soluție ar fi și să fie create organizații sindicale. Sindicatul din acest domeniu este unul activ, deși este mic, sunt câteva doamne, dar ei ne spun că acolo unde există organizații sindicale, muncitorii totuși își cunosc mai bine drepturile și pot negocia cu patronii salarii mai mari, contracte colective de muncă. În cazul întreprinderii pe care noi am studiat-o nu există contracte colective de muncă și respectiv muncitorii nu pot să-și negocieze salariile.”
