4 volume de versuri, 4 romane – ca să nu mai punem la socoteală cărţile pentru copii şi traducerile în limbi străine –, Ioane Nicolaie este o scriitoare ce-şi construieşte universul (Nordul fiind nu atât o destinaţie geografică, cât un destin asumat!), acum împlinit prin Cartea Reghinei, Humanitas, 2019, roman oarecum înrudit cu Acasă, pe câmpia Armaghedonului de Marta Petreu.
„Viaţa a fost atunci, singura viaţă a fost atunci. Trei ani până la eşti proastă ca o vacă, taci. Trei ani fără ai ajuns cu burta la gură. E chiar începutul…” – al unei fete de nici 16 ani, dată după un fiu de pastor de 24 de ani, şi care-i naşte apoi „şase fii, şi şase fiice. Pe alţi doi n-a putut să-i aducă pe lume”, încât biata Reghina ajunge „o fiinţă de-o mie de kilograme fac ei împreună. Şase blonzi, şase bruneţi. Şase băieţi, şase fete”, iar „un trup ca acesta se alăptează, la două, trei ceasuri o dată, fără noapte întreagă, fără zi, îl hrăneşti pe primul întâi, apoi şi pe-al doilea, şi tot aşa, până la al zecelea când, de la cezariană, laptele se închide de tot, noroc cu vacile”. Nu atât greutăţile vieţii materiale – într-o localitate din judeţul Bistriţa, de unde-i originară şi autoarea –, cât încercările prin care trece femeia (căci, nu-i aşa, „Bărbatul îşi face tovarăşi, se-mbată, suduie cât e ziua de lungă. Te fugăreşte prin grădini, de nu mai ştii unde să te-ascunzi. E numai şi numai după noroc”), cu fiecare prunc în parte (unul, electrocutat şi totuşi rămas în viaţă; alta, născută mai mult moartă, dar pusă pe picioare ş.a.m.d. – vorba vine: „Care-i degetul de care te poţi lipsi? Ce poţi lua dintr-un corp de-o mie de kilograme?”), amplificate, acestea din urmă, de ostilitatea bărbatului care-şi descarcă mânia, în ieşiri tot mai violente – toate acestea fac din lectura cărţii o probă de anduranţă, noroc că scriitura te farmecă, ca-n această secvenţă de mare poezie: „Înainte să vină moartea, unii oameni, mai buni poate, încep să se şteargă încetul cu încetul. De parcă li s-ar trece cerneala pe cealaltă parte a foii. Numai că foaia devine atât de grea, încât nimeni n-o mai poate întoarce”.
O carte – a Reghinei, dar şi a Ioanei – grea de sensuri, scrisă cu dăruire & durere, a cărei ultimă secvenţă – aia cu împărţirea cozonacilor – se-ntoarce în scenă evanghelică, atât că de data asta mama e cea care „frânge pâinea” înconjurată de cei 12, „şase fii, şi şase fiice”.
25 noiembrie ’19
