Interviul este parte a proiectului Antonostalgia – privind spre viitor. Următoarea dezbatere din cadrul proiectului o puteți urmări marți, 22 decembrie, la 17.00 pe site-ul nostru și pe pagina de Facebook a Europei Libere. Discutăm despre Libertatea de a vedea lumea.
Europa Liberă: Doamna Ioana Pârvulescu, vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația noastră pentru acest interviu. Recunosc, am făcut cunoștință prima dată cu cartea pe care ați scris-o, pe care ați adunat-o de la martori - Și eu am trăit în comunism -, de la băiatul meu, care avea pe atunci 12-13 ani. El a fost cel care a citit-o și venea din când în când cu ochii mari și uimit, șocat și-mi povestea: „Cum e posibil, ei nu știau ce-i aia banană? Cum adică mergeau în străinătate și nu aveau voie să se mire de ceea ce vedeau?”. Sunt lucruri pe care nu ai cum și nu ai de unde să le știi, pentru că sfidează logica și sfidează normalitatea. Tema pe care vrem noi s-o abordăm în discuția de astăzi este: „Libertatea de circulație, libertatea de a vedea lumea”. Ce însemna acum 30-40 de ani să poți să pleci în străinătate?
Ioana Pârvulescu: „Mai întâi, vă mulțumesc că m-ați invitat la această emisiune. Mă bucur să călătoresc, măcar așa, la Chișinău, n-am fost niciodată.”
Europa Liberă: Ar fi plăcerea noastră, dacă n-ar fi pandemia, să știți...
Ioana Pârvulescu: „Pe calea undelor am mai fost, totuși. Comunismul a fost o listă de interdicții, de fapt. Mă gândeam că, dacă ar fi să stabilim ce înseamnă libertatea, ar trebui să procedăm cumva invers și să ne notăm toate lucrurile care erau interzise în perioada de dinainte de 1989, de la cele mărunte până la cele importante.
Libertatea de a călători pare a fi un lucru minor, banal, dar, în momentul în care îți este interzis, el devine esențial
De pildă, nu aveai voie să citești ceea ce voiai, nu aveai voie să iubești exact cum voiai și pe cine voiai sau, mai precis, erau reglementări și în acest sens și limitări. Mă gândesc, de pildă, la iubirile cu cineva din altă parte a lumii. Și, nu în ultimul rând, nu puteai călători cu ușurință peste graniță. Libertatea de a călători pare a fi un lucru minor, banal, dar, în momentul în care îți este interzis, el devine esențial. De fapt, orice lucru care îți e interzis devine foarte important. Dacă nu ți-e sete deloc, în momentul în care ți se spune că n-ai voie să bei apă timp de nu știu câte ore, ți se face sete pe loc.
Însă lucrurile sunt mai grave de atât, pentru că, așa cum am spus în prefața cărții la care v-ați referit și mă bucur nespus că a citit-o un băiat de 12 ani, comunismul a fost mai degrabă o listă nesfârșită de „nu”, de „nu”-uri – „nu e voie”, „nu ai dreptul”, „nu se poate”. Nu era ceva spectaculos în asta, era mai degrabă ceva plicticos.
Însă în această carte la care v-ați referit și pe care eu o prețuiesc foarte, foarte mult din tot ce am făcut, chiar dacă nu am scris-o eu, am adunat-o și am gândit-o eu, se cheamă Și eu am trăit în comunism și are peste 100 de autori. În această carte sunt situațiile expresive ale comunismului banal, cotidian, ale vieții de zi cu zi, care evoluează între râs și plâns. În cadrul acestei secțiuni de călătorie avem o mulțime de situații și, dacă doriți, pot să exemplific câteva.”
Europa Liberă: Da, vă rog, asta ar fi important. E altceva când auzi o poveste care chiar s-a întâmplat cu cineva.
Ioana Pârvulescu: „Pe mine cel mai mult m-a impresionat povestirea unei doamne care fusese în copilărie cu corul în Anglia și copiii primiseră Biblii. Dar cu Bibliile nu aveai voie să intri în România, pentru că, desigur, nici credința nu era liberă.
Noi suntem acum în perioada Crăciunului, foarte mulți nu se duceau la colinde de teamă că vor fi raportați la partid și vor suferi consecințe. În paranteze fie spus, eu de când mă știu m-am dus la colinde în Seara de Ajun.
Dar revin la povestea cu bibliile. Deci, copiii din cor primiseră biblii. Exact cum spunea fiul Dvs., fuseseră învățați să nu se mire că văd banane peste tot și să nu facă „uau!”, pentru că ei nu vedeau banane decât, cel mult, o dată pe an. Profesorul care era cu ei în autocar le-a spus să rupă bibliile și să le arunce pe fereastră. Ceea ce copiii au făcut și fata își amintește, așa, un roi de fulgi de hârtie, care rămăseseră în urma autocarului.
Pentru prima dată în viața mea am ieșit din țară ajungând la Varna și la Sofia
Eu însă mi-am trăit mirarea altui respondent la această carte în momentul în care a ajuns în Bulgaria. În perioada de deschidere, a fost voie să călătorești în Bulgaria fără pașaport, doar pe bază de buletin, cum era pe atunci. Se organizau excursii de la recepția hotelului, ne-am înscris și noi. Și pentru prima dată în viața mea am ieșit din țară ajungând la Varna și la Sofia. Și citez din carte: „Am ajuns la Varna, unde am văzut pe stradă tăvi uriașe cu plăcinte, brânză telemea, bere, Coca-Cola, Schweppes, mici bijuterii de argint filigranat pe tarabe (trebuie să spun că și eu mi-am cumpărat o mică brățărușă. Din păcate, am pierdut-o, n-o mai am), țigări „BT” și „Kent” – o bunăstare pe care cu greu mi-o puteam imagina. Ne-am întors seara la 2 Mai încărcați cu băuturi, țigări și o roată de cașcaval. Pe verandă ne așteptau toți prietenii și am tras o petrecere pe cinste”.
De asemenea, m-a impresionat și relatarea unei doamne care merge pentru prima dată la Viena, reușește, cu trenul, și mai întâi ajunge la Westbahnhof (Gara de Vest). Primul meu contact cu Vestul, citez: „Semăna atât de puțin cu toate gările pe care le văzusem vreodată, că multe minute n-am făcut decât să mă minunez.
Veneau cu inima grea înapoi. Pentru că nu știai niciodată dacă mai poți să pleci…
Podeaua strălucea ca dată cu lac (exact asta a fost și impresia mea când am ajuns acolo), totul era luminos, curat, în gară erau magazinașe și chioșcuri încărcate cu dulciuri și ambalaje cum nu mai văzusem, fructe de toate soiurile, unele necunoscute mie, reviste. Era un lux cum la noi nici în hoteluri nu găseai”. Și pe urmă zice: „Am ieșit pe Mariahilfer Strasse și am amețit de-a dreptul – oameni îmbrăcați altfel, umblând altfel, vitrine încărcate care îți luau ochii. Într-una dintre ele am văzut un jambon mare și rotund… Și, brusc, mi-am dat seama că și la noi s-au găsit cândva asemenea lucruri, că era cândva firesc să vezi asta. Și că acum mă minunam ca de un miracol. Și atunci am început să plâng”.
Exact asta era senzația, că ajungi pe altă planetă în care, într-adevăr, oamenii arată altfel, se mișcă altfel, par din altă specie. Or, nu era normal așa ceva.”
Europa Liberă: Doamna Pârvulescu, cum reveneau înapoi acești oameni? Cu ce gânduri, cu ce inimă? Eu știu că în Uniunea Sovietică, de exemplu, exista practica de a lăsa cel puțin un membru al familiei, de obicei erau copiii, de a-i lăsa în țară.
Ioana Pârvulescu: „Zălog...”
Europa Liberă: Da, un fel de ostatici, pentru ca maturii să nu evadeze.
Ioana Pârvulescu: „Veneau cu inima grea înapoi. Pe de o parte, cu inima plină de ceea ce văzuseră, ca după o călătorie pe Lună, dar pe de altă parte, cu inima grea, pentru că nu știai niciodată dacă mai poți să pleci.
De fapt, interdicția asta avea trei etape. Prima se petrecea în țară, până să obții pașaportul. Și aici sunt relatate și asemenea umilitoare și nenumărate demersuri pentru a obține pașaportul. Dacă aveai dosar prost, adică pe cineva în străinătate, nu-l obțineai niciodată. Pe de altă parte, se putea obține, mai ales în orașele mai mici, pe bază de pile, dacă tinerii mai știu ce înseamnă asta...”
Europa Liberă: E valoarea universală, din păcate.
Ioana Pârvulescu: „Da, exact. Deci, unii reușeau, în ciuda unui dosar prost să ajungă în străinătate, fiindcă aveau cine știe ce cunoștințe sau prieteni ai unor prieteni care îi ajutau. Totul era nesigur, dura, nu-ți puteai planifica nimic exact, pentru că nu știai când obții pașaportul, dacă îl obții, și numai cei norocoși îl obțineau.
Era pur și simplu o teroare când veneau oamenii în uniformă, exact ca în timpul războiului…
Pe urmă era etapa a doua, foarte bine prezentată în cartea aceasta, pe care o recomand cu adevărat tuturor, și anume trecerea graniței, care era ca într-un film de aventuri, era cu o spaimă, de obicei se făcea cu trenul asta. Și cei care erau în compartimente trăiau o spaimă, apăreau tot felul de oameni, de obicei noaptea se întâmpla asta. Când mergeai, să zicem, către Viena, în mijlocul nopții apăreau grăniceri, jandarmi, tot felul de oameni în uniformă, care se uitau urât tot timpul și păreau că te suspectează în fiecare clipă.
Trebuie să spun că, fiind atât de rare trecerile peste graniță, oamenii erau rugați să ducă diverse lucruri pentru care se simțeau vinovați, de pildă, certificate de naștere în original sau lucruri pe care transfugii, cei care rămăseseră în străinătate nu le putuseră lua...”
Europa Liberă: Sau, Doamne ferește, vreo scrisoare pentru Europa Liberă, de exemplu.
Ioana Pârvulescu: „Da, lucruri extrem de periculoase. Nu știu cum nu se refuzau asemenea lucruri și oamenii își asumau asta, era o chestiune de eroism, dacă tot ai reușit să pleci, măcar să-i ajuți și pe alții.
Era umilitor să nu poți să pleci și te încrâncena, și te obliga chiar să idealizezi lumea exterioară…
Deci, era pur și simplu o teroare când veneau oamenii în uniformă, exact ca în timpul războiului.
Deci, trecea și asta și, în fine, era partea cu întorsul. Chiar și la întoarcere puteai să te trezești că ți se iau lucrurile, că ești acuzat de diverse lucruri. Oricum era dură toată povestea.”
Europa Liberă: Ce impact aveau aceste realități asupra mentalităților, asupra respectului de sine ca om, asupra demnității umane la nivel de societate, aceste sacrificii care trebuia să le faci pentru a călători? De multe ori puteau să plece doar cei care aveau relații bune la partid, deci trebuia să fii cuminte, docil...
Ioana Pârvulescu: „Da, sigur, sigur, aceia puteau pleca oficial. Eu nu i-am invidiat niciodată, pentru că și ei erau, cumva, păziți.
Desigur că era umilitor să nu poți să pleci și te încrâncena, și te obliga chiar să idealizezi lumea exterioară. Se spuneau povești aproape mitice sau măcar mitologice despre ce există în Vest, luau niște proporții ca de basm, de teritoriu fantastic.
Într-un fel, mie mi se pare că astea te ajutau, sperai la altceva, sperai că într-o zi vei ajunge și tu să faci călătorii în străinătate, să vezi Parisul, să-ți revezi, să zicem, rude sau prieteni plecați de multă vreme.
Pe urmă, cei care călătoreau aduceau întotdeauna cu ei diverse lucruri, de pildă, cărți. Cărți interzise! De asta spun că și la întoarcere de multe ori era periculos, fiindcă, teoretic, ți s-ar fi putut lua acele cărți. Din fericire, jandarmii și grănicerii nu prea știau ce autori sunt interziși, probabil nu auziseră neapărat ce Cioran sau de Eliade și dacă veneai cu cărți în franceză scrise de aceștia nu ți se rețineau. Poate că unii închideau ochii pur și simplu, n-avem de unde să știm.”
Europa Liberă: Sau poate erau interesați mai mult de salam și de Coca-Cola?
Ioana Pârvulescu: „Da, să le rețină pe astea.
Sau Paris Match-urile, acum nimeni n-ar mai cumpăra un Paris Match, o revistă glossy ca atâtea altele. Dar atunci un Paris Match circula de la o familie la alta. Țin minte că ne înscriam pe listă pur și simplu. Eu eram, să zicem, a 15-a pe listă care să citească un Paris Match.
La fel se împrumutau cărțile interzise. De pildă, chiar ieri am recomandat Viața e în altă parte de Milan Kundera, care a reapărut de curând la Editura Humanitas Fiction, și aminteam că eu am citit-o în franceză de la o persoană care tot așa și-o procurase din străinătate. Era o carte interzisă. Și câte și mai câte altele. Dar viața era în altă parte pentru noi… De aceea titlul lui Milan Kundera mi se pare cu adevărat semnificativ, simbolic pentru vremurile acelea.”
Europa Liberă: Deci, era un fel de fericire amânată și așteptată ani de zile sau decenii chiar?
Ioana Pârvulescu: „Da, da. Iar unii nici n-o mai prindeau. Mi-e milă de cei care n-am mai apucat să trăiască momentul ‘89.”
Europa Liberă: Atunci când s-au deschis frontierele, care au fost lucrurile care au surprins cel mai mult, care au fost cele mai așteptate? Spuneați și Dvs. că oamenii ajungeau să plângă în fața unei tejghele sau unei vitrine cu salamuri sau în mijlocul unei gări, pentru că era prea curat acolo…
În momentul în care nu știi exact cum a fost înainte și cât de rău poate fi, riști să aluneci din nou pe panta aceea…
Ioana Pârvulescu: „Eu cred că absolut totul, absolut totul, de la aspectul străzii… Eu, de pildă, am călătorit în Germania exact în perioada asta în decembrie – nu-mi venea să cred cum arăta decorația de Crăciun, cum arătau luminițele alea, cum arătau brazii împodobiți, gările împodobite. Deci, absolut orice detaliu contrasta puternic cu tot ce știam. Era o chestiune mai degrabă de ochi. Dar chiar și de auz, adică și tonul era altul, râsul era mai firesc. Se râdea firesc, liber, se vorbea pe un ton altfel, totul, totul contrasta, la toate nivelurile.”
Europa Liberă: Doamna Pârvulescu, ne-am obișnuit foarte repede cu această libertate. Bine, în România s-a întâmplat mai repede, în Republica Moldova a durat mult, au mai fost și vize pentru a putea intra în țările europene, după aceea, în 2007, când a intrat România în Uniunea Europeană, s-au impus vize și pentru România, a fost destul de șocant atunci. După liberalizarea regimului de vize acum câțiva ani, ne-am obișnuit foarte repede, ni se pare absolut firesc să ne luăm un pașaport și un bilet sau chiar cu autostopul să putem călători oriunde. Pe de o parte, există riscul de a nu aprecia foarte mult această libertate. Pe de altă parte, vorbeam cu cineva care mi-a zis că este foarte bine că tinerii în ziua de azi au ajuns să nu mai simtă acest lucru ca pe o favoare sau ca pe un lucru ieșit din comun, faptul că pot circula liber. Dvs. cum vi se pare?
Ioana Pârvulescu: „Nu cred că-i bine că ei nu-și dau seama din două motive. În primul rând, noi care ne dăm seama și care am trăit răul ne putem bucura mai tare. Cu adevărat ne bucurăm de fiecare lucru bun care ni se întâmplă și care înainte era interzis. Ei care nu știu cum era înainte, nu se bucură, deci sunt lipsiți de bucurie.
Dar mult mai grav, al doilea lucru, este că, în momentul în care nu știi exact cum a fost înainte și cât de rău poate fi, riști, într-un fel sau altul, să aluneci din nou pe panta aceea. De aceea sunt atât de importante poveștile noastre, explicațiile noastre, aceste cărți în care se adună amintiri.
Și cred că o carte de mărturii din astea simple, spuse de oricine, povestite, pur și simplu amintiri, poate fi mai importantă decât o carte teoretică, care nu ajunge decât la unii, la acei dispuși să citească teorii. Pe când poveștile trăite plac oricui. Și, de fapt, de aici mi-a venit și ideea, văzând cu cât interes ascultam eu însămi sau ascultau cei din jurul meu asemenea amintiri de viață cotidiană din comunism.
Deci, eu cred că e important să le menținem trecutul viu, fără să-i batem la cap și să-i plictisim, pentru că, până la urmă, nimic din ce intră cu forța în viața ta nu-ți place. Și în modul cel mai firesc să declanșăm lanțul amintirilor și să-i antrenăm pe panta asta, pentru ca lucrurile să nu cumva să se repete, fie și într-o altă formă.”
Europa Liberă: Doamna Ioana Pârvulescu, eu vă mulțumesc foarte mult pentru deschiderea Dvs., pentru timpul Dvs. și acel mesaj foarte important despre faptul că cine nu-și cunoaște istoria riscă să o repete.
Ioana Pârvulescu: „Eu vă mulțumesc din toată inima și le doresc tuturor ascultătorilor Dvs. un Crăciun fericit și un an 2021 mai bun și în care să putem călători și să ne putem revedea.”
