Nici mai mult, nici mai puțin un coup de foudre, lectura romanului Eu cânt și muntele dansează, al catalanei Irene Solà (n. 1990), Humanitas, 2023, care „ne seduce prin capacitatea ei exultantă de a scrie despre memorie, cunoaștere și viață” (El Pais) – roman distins, în 2020, cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene.
Un fel de „tetravanghel montan”, fiecare din cele patru părți (la rândul lor compuse din 4, 5, 5, 4 povestiri, fiecare purtând un titlu) ale romanului având un alt narator – de la bărbatul tânăr lovit de fulger la căpriorul scăpat prin fugă de vânători; de la femeia rămasă văduvă cu doi copii, frate și soră, la sora mai mare a fratelui împușcat din greșeală la vânătoare chiar de iubitul ei, tot el cel mai bun prieten al celui ucis etc. –, așadar, o scriere-caleidoscop în care „istoria, legenda, realitatea, literatura: totul se transformă în carne și sânge” (La Vanguardia), de-o frumusețe ce-ți taie respirația cum numai poezia mai e în stare s-o facă: „Poezia are totul. Poezia are frumusețe, are puritate, are muzică, are imagini, are cuvânt rostit, are libertate și putere de a te mișca și de-a te lăsa să întrezărești infinitul. Marele dincolo. Cel care nu-i pe Pământ, nici în Cer. Infinitul din fiecare”. (În paranteză amintesc că Irene Solà a debutat ca poetă, în 2012, cu Bèstia.) Ceea ce se anunţa drept un puzzle se coagulează ca un tot întreg pe măsură ce firele narative se împletesc ele înde ele, pentru a spune pe mai multe voci – vai! nu doar umane – povestea unei familii catalane lovite de nenoroc („Domènec i-a murit bietei Sio pe nepusă-masă. Lovit în cap de-un fulger, abia se născuse Hilari”, iar peste 18 ani iată-l pe Jaume, „plin tot de sânge, purtând trupul mort al lui Hilari”), dar şi istoria unor familii de republicani fugind prin munţi pentru a se salva în Franţa de trupele loiale lui Franco („Franţa era o ţară foarte tristă. (…) Mie şi lui tata ne intrase-n piept frigul, parcă ne-ar fi ins în inimă. Şi, când eu m-am simţit bine şi m-am trezit, că uneori să mori înseamnă să te simţi bine, m-am întors la munte. Tata, când a murit, era aşa trist, că a rămas în spital”), iar coborând în timp şi legenda unor femei acuzate de vrăjitorie, victime ale Inchiziţiei. Totul în ideea că, „uneori, ca să supravieţuieşti, trebuie să arunci pământ peste amintiri, dar cine a suferit mult totdeauna aruncă prea mult”. Nu înainte însă de a le spune lucrurilor pe nume, aşa cum îi cere Mia lui Jaume – altădată iubiţi –, în scena finală („Şi nu vreau. Şi, da, vreau”), după ce că nu s-au văzut de-o groază de ani, mai exact de la cumplita dramă la vânătoare care-i răpea Miei fratele, iar lui Jaume prietenul:
„– Vreau să-mi povesteşti tot, zic. Începând cu Hilari şi cu accidentul şi pe urmă tot restul, şi închisoarea. (…) Şi, dacă nu vrei să-mi povesteşti, sau dacă nu ştii să-mi povesteşti, vreau să pleci.
Dă din cap că da.
– Apoi vreau să-ţi povestesc eu toate lucrurile, continui. Pe toate, pe fiecare în parte. Şi, când om termina, o să vedem cine suntem.”
Încununat cu mai multe premii catalane, spaniole și internaționale, adaptat pentru teatru, pus pe note (simfonia Trâmbițele morții), nu în ultimul rând tradus în peste 30 de țări, romanul Eu cânt și muntele dansează ridică satul de baștină al catalanei Irene Solà, cu cei circa 200 de locuitori ai săi, în rang de Macondo iberic.
15 ianuarie ’24
