Născută la 3 septembrie 1996, în satul Năvîrneț raionul Fălești. A absolvit Facultatea de Jurnalism la Universitatea de Stat din Chișinău. A început să facă jurnalism din anul doi de facultate la Ziarul Timpul, ulterior din 2017 devine reporter tvrmoldova.md, iar după doi ani trece în redacția TV a știrilor TVR MOLDOVA. În cadrul telejurnalului, fiind responsabilă de reflectarea problematicii transnistrene. În toamna anului 2020 împreună cu jurnalistul Vitalie Guțu lansează o platformă media specializată pe refletarea situației din regiunea transnistreană și zona de securitate a Republicii Moldova. Publică la ZonadeSecuritate.md, reportaje, documentare și interviuri din stânga Nistrului.
Luni
Săptămâna începe cu o oboseală și un sentiment de neputință în fața faptului că nu poți să schimbi și faci mai mult, că nu poți adaugi în aceste vremuri încă, măcar, o oră la cele 24 de cât ne sunt date să le trăim într-o zi. După o duminică la Manejul de Atletică Ușoară, reamenajat într-un centru de refugiați, zi petrecută nu în ritmul obișnuit a unui jurnalist, de a colecta informații, observa ceea ce încearcă alții să facă invizibil, sau de a pune pe foaie istoriile oamenilor ce fug de război, dar în postură de voluntar. Oboseala simțită luni a fost mai mult de la realitatea pe care am găsit-o acolo, nu de orele petrecute în picioare. La manej e altfel. La menaj sunt puțini din cei care sunt gata să ajute, o mână de fete și băieți tineri organizează câteva tabere de romi ce au necesități ce nici pe timp de pace nu li se asigurau. Ar fi mult de povestit despre această experiență nouă și nedorită, dar mai bine ar fi ca fiecare din cei ce vor citi aceste gânduri să meargă acolo și să-și simtă totul prin propria prismă. Pe lângă încearcă de a reveni în „câmpul muncii” stau cu ochii pe canalele de telegram pentru a vedea situația de pe frontul real de la doar câțiva sute de kilometri distanță de mine și ajung să am o frustrare inexplicabilă. Dintre sutele de imagini cu oameni disperați, case bombardate, vieți oprite în loc, „presa” din stânga Nistrului nu a găsit de cuviință să arate măcar una, măcar și din punctul de vedere a pretinsei operațiuni speciale inițiate de Rusia împotriva poporului ucrainean, nimic, deja de trei săptămâni. Așa se face că de aproape doi ani fac jurnalism specializat pe această regiune, și am acest ritual de a urmări presa transnistreană și recunosc, așteptam momentul în care această presă va da greș atât de tare încât oamenii vor conștientiza că de 30 de ani le este creat un tablou artificial despre ce se petrece în lume și. …s-a întâmplat. Oamenii au văzut că aceste televiziuni ignoră ceva ce are lor chiar lângă casa lor, cu rudele lor. Fac reportaje despre refugiați, dar nu spun de cine și de ce fug acești oameni. Adorm mai împăcată cu gândul că poate prin așa lapsusuri oamenii nu îi vor mai crede când li se servește sperietoarea despre Moldova, stat agresor.
Marți
E o nouă zi în care lumea rusă în regiune transnistreană se va clătina, iar toată tencuiala pusă pe o carcasă putredă va începe să cadă.
Beneficiarii de pensii rusești, ce locuiesc în regiune, sunt anunțați că vor primi ajutor din partea regimului secesionist. Atât de jos a căzut rubla. A ajuns o republică fantomă să- și ia angajamente financiare față de cetățenii unui stat care se consideră putere mondială. Îmi amintesc de anii când pensionarii de peste Nistru refuzau masiv pensia oferită de regim în favoarea celei din Federația Rusă, li se deschidea conturi, se făceau știri pompoase despre cum le vine ajutor de la Kremlin, iar acum sunt lăsați în mila Tiraspolului, și el cu mari problemele economice ce abia urmează să apară. Nu mă bucur de necazul acestor bătrâni, dar mă gândesc câte bine ar fi fost ca acum 30 de ani să fi lăsat rușii acești oamenii pace, iar de grijă să le poarte statul Republica Moldova. Am avut în această zi, pe lângă munca din redacția Zonei de Securitate, câteva întâlniri secrete, deocamdată, din care sper să se nască colaborări de durată pentru reflectarea situației de peste râul cu posturi de grăniceri pe el.
Miercuri
E zi de chin. Descifrări, transcrieri, multe clipuri video vazute și răsvăzute, selectări de ambianțe. Împachetez un reportaj din satul Lenino din raionul Râbnița. Chin pentru că ideea în cap de mult e formată, ce si cum să pun, scriu și să evidențiez, dar când pui totul pe hârtie parcă nu-ți pare așa interesat cum credeai. Vrei să arăți, fără mari implicări, cum un Vladimir din Piața Roșie se simte înghesuit de celălalt Vladimir tot din Piața Roșie, dar trăiesc ambii bine mersi în Lenino. Unul în amintiri, altul în televizorul dătător de „adevăr”. Lenino a fost o descoperire pentru mine și sper să fie și pentru cei care vor vedea în viitorul apropiat reportajul ce îl „drege” deja colegul meu la masa montaj. A, da s-a mai întâmplat ceva. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat regiunea transnistreană - teritoriu ocupat de Federația Rusă, ce ghinion pe capul lui Ignatiev de la Tiraspol, a cerut recunoașterea independenței și a fost băgat într-o belea și mai mare. Pentru noi însă nimic nou, pentru noi mereu a fost așa. Acolo rușii comandă muzica. Ajung acasă târziu, ca de fiecare dată, azi însă mă culc cu gândul la Lenin. Viață de vis pentru o fată de 25 de ani, îmi spun în gând și adorm.
Joi
Nu am avut planuri mari pentru joi, poate ați observat că nu vă povestesc despre dimineți, asta pentru că nu le iubesc și joi am dormit mai mult decât de obicei. Zic că deja a început bine acestă zi, îmi spun mie și mă ridic din pat. Pentru prima dată în săptămână și de când s-a început războiul, probabil, fac micul dejun. Da, aragazul meu nu a tras gaz aproape că deloc de la invazie, nu pentru că evit să consum gaz rusesc, ceea ce nu ar fi o alegere tocmai greșită, dar pentru că, repet, îmi place să dorm, și vin atât de târziu încât nu mai prind să fac „mâncare de casă” ….nici seara. Mă pregătesc să ies din casă, am câteva întâlniri cu jurnaliști străini ce au venit în Moldova în contextul regional în care ne aflăm și vor să afle dacă sunt semne de furtună la Chișinău. Chiar dacă vântul bate tare din vest, nu dau mari șanse de furtună aici, motive sunt multe, nu e cazul să le scriu în acest jurnal, dar cert este că nu am mai avut așa aglomerație de jurnaliști străini pe metru pătrat aici, demult, foarte demult. Focusul acestora e îndreptat spre stânga Nistrului și militarii ruși ce staționează ilegal și nu se lasă duși acasă nicidecum. Toți vor să îi duc în regiune, însă noi avem reguli, mergem pe cont propriu și fără alai, așa că eu le refuz, iar ei încearcă să mă înțeleagă. Jurnaliștii străini vin își fac treaba și pleacă, noi rămânem și nu vrem să ne ardem podurile și așa fragile. Merg la redacție și mă pregătesc de un interviu pentru a doua zi, unul important.
Vineri
Cât de mult nu mi-ar plăcea mie diminețile și trezitul la 6, azi a fost chiar fără amânări de alarmă a deșteptătorului. Am stabilit un interviu cu vicepremierul pentru Reintegrare, Oleg Serebrian, primul pentru platforma noastră, așa că se merită tot efortul pentru a afla din prima sursă detalii din culisele negocierilor cu Tiraspolul și viitor incert al reintegrării. A fost o discuție sinceră, cred eu. Vom publica interviu și verdictul îl va da și publicul. De la Guvern mergem la redacție mai lucrăm la reportajul din Lenino și încep pregătirile pentru emisiune Internetul Grăiește, în fiecare vineri, de aproape un an intru live din apartamentul ce îl închiriez lângă Durlești să povestesc la câteva mii de oameni ce a mai fost nou în stânga Nistrului de vinerea trecută. Războiul e tema cea mai importantă acum și așa și trebuie să fie. Pregătesc informații verificate pentru a mai reduce din panica și sperietoarea pe nume Transnistria. Nu e chiar așa fioroasă regiunea pe cum vrea să pară și cum ne-am creat-o în lipsă de informații veridice de acolo. Sunt și ei ca noi, plini de neajunsuri și cam cu aceleași probleme, iar bani de apărare nu le-a ajuns, din fericire, niciodată astfel încât să fie un pericol iminent, la asta zic eu că trebuie să ne gândim mereu când auzim un nou zvon, despre regiune.