Atlase întregi de hărți fanteziste au fost stabilite și publicate, hărți care au intrat și în manualele școlare, prezentând în mod fals și abuziv extinderea cutăreia sau cutărei populații pe baza unor podoabe (“celtice”, de pildă) sau tipuri de oale și unelte domestice prezentând o anume decorație (“celtă”, “scitică” etc.).
La fel, cutare rest de zid sau palisadă antică sunt zise “dacice”, pentru că “dacii” sunt crezuți a fi folosit astfel de procedee de construcție etc… sau dacă vasele de lut sunt decorate într-un anume fel, atunci înseamnă că avem de-a face cu populația X sau Z.
Cât de greșit poate fi un asemenea raționament vedem din următoarea anecdotă (reală): într-un articol de un uriaș umor involuntar, scris cu ocazia inaugurării Muzeului Satului Românesc din București și publicat în Revista Fundațiilor Regale (Anul III, Nr. 7, 1 iulie 1936), tânărul pe atunci Mircea Eliade rezuma ce se întâmplase în lunile în care fuseseră construite casele “autentice” ce formează și azi acel muzeu în aer liber: Muzeul Satului.
Lăsați singuri, cu unelte și materiale de construcție, meșterii aduși din toată România Mare pentru a ridica locuințe „specifice” regiunii lor s-au apucat — cel puțin unii dintre ei — să imite elemente de decorație din ceea ce făceau vecinii. Putem să ne imaginăm cum domnii experți și folcloriști orășeni și-au smuls părul venind să descopere rezultatul, pe alocuri deranjant de hibrid.
După a lor socoteală, ori făceai casă bună, adică nouă, ori o lăsai încurcată
Scria astfel etnograful Henri H. Stahl: „Lucrul era cu primejdie, pentru ce vroiam noi să facem, pentru că regula noastră era autenticitatea, păstrarea stilului local. Or ei [țăranii], când li se părea că e ceva frumos la vecini, se apucau de stricau ce făcuseră și trânteau niște perechi de stâlpi ca la Gorj în plină casă tulceană. Mai ales că material lemnos li se da de nevoie și cărămidă aveau la îndemână. Cu tare multă jale se îndurau ei să nu folosească acest material bun și nou [cărămida], de dragul atenticității. După a lor socoteală, ori făceai casă bună, adică nouă, ori o lăsai încurcată…”
Mircea Eliade comentează însă asta pe dos și scrie duios, în articolul citat: «Toată frăgezimea și spontaneitatea intuiției țărănești este rezemată în câteva cuvinte: „când li se părea ceva frumos la vecini…”. Cei care vorbesc de „viață statică”, de „întuneric” și de „mentalitate reacționară”, nu sunt întotdeauna bine informați. Muzeul Satului ne dovedește un lucru: rezervele de creație și dorul de reînnoire ale maselor țărănești. /…/ Sub aspectul static al civilizației țărănești, se ascunde, de fapt, o continuă împrospătare, o neistovită creație (lucrul se verifică, de altfel, și în folklor).»
Situația era în realitate ilară, deși plină de învățăminte: experții și folcloriștii orășeni căutau să păstreze în mod forțat tradiții estetice și o “autenticitate” populară de care meșterilor țărani nu părea să le pese, ocupați cum erau să preia elemente elemente de decorație de la vecini, sau să ridice pereți din cărămizi, mai solide decât cele din lemn.
Dar așa a fost dintotdeauna. Astfel, în Italia antică, decorațiile, culorile, modelele și vasele grecești erau atât de îndrăgite și imitate de etruscii din Toscana de azi (pe lângă importurile masive, atelierele locale fabricau și pictau vase “grecești”), încât, dacă etruscii n-ar fi scris (în limba lor rămasă până astăzi nedescifrată), arheologii de azi le-ar fi luat orașele drept colonii grecești.
Eroarea arheologilor
O mare eroare a arheologilor, perpetuată până azi, este așadar aceea de a atribui un caracter etnolingvistic unitar unei aparente continuități culturale. Arheologii, chiar unii extrem de competenți în domeniul lor, comit deseori eroarea de a considera că o uniformitate culturală, să zicem extinderea geografică a unui anume tip de ceramică sau de ritual funerar, implică uniformitate etnică sau lingvistică. Realitatea etnolingvistică încă accesibilă ar trebui să le arate amploarea erorii. Oalele, armele, decorațiunile circulă și au circulat întotdeauna. Astfel, în Caucaz, uniformitatea culturală generală este frapantă, și așa a fost încă de la primele contacte ale nord-caucazienilor cu rușii: același tip de îmbrăcăminte, aceeași hrană, aceleași arme, aceleași legi ale vendettei de la o comunitate etnică la alta, indiferent că e vorba de creștini, musulmani sau animiști, de ceceni, georgieni, cerchezi sau lezghini. În schimb, fărâmițarea etnică și lingvistică a Caucazului este totală, ajungându-se la cazuri extreme, precum în Daghestan, unde fiecare vale vorbește o altă limbă și unde, pentru o populație de două milioane de oameni, sunt recenzate și astăzi oficial 26 de limbi distincte, fiecare cu dialectele ei!
Cultura caucazienilor a fost însă întotdeauna unică, comună, în ciuda diversității lingvistice, o cultură a muntenilor, adoptată nu numai de orice popor care venea acolo adus de istorie, precum oseții iranieni sau evreii, tot de limbă iraniană (tat), numiți „evrei de la munte“, dar portul caucazienilor, ținuta războinică cu căciula de blană și tunica cu cartușieră în diagonală, a fost adoptat și de cazacii rusofoni (costumul cazacilor ruși și ucraineni nu e altceva decât ținuta obișnuită caucaziană).
Un arheolog al viitorului, sau unul lipsit de cunoștințe lingvistice, ar deduce că acolo, în Caucaz, viețuia un popor măreț cu o limbă unică, când de fapt, în ciuda uniformității aparente a hainelor și oalelor, nenumăratele triburi de acolo, fiecare cu limba lui, s-au războit și hăcuit între ele fără milă încă din noaptea timpului, mâncând în același timp din oale identice.
Exact așa a funcționat (voit sau nu) până astăzi eroarea arheologilor, care din câteva oale și vârfuri de săgeți reconstituie o cultură și o civilizație a „geților“, ca să nu mai vorbim de derivele unei Marija Gimbutas, care inventase o întreagă cultură a „kurganelor“, pe care o atribuia unei populații unice (și pe care dacopații de pe aici o atribuie tot „strămoșilor noștri“).
Istorie: un cățel bibelou de porțelan
În romanul Trei oameni într-o barcă, umoristul britanic Jerome K. Jerome își face naratorul să reflecteze că pasiunea erei victoriene pentru porțelanuri chinezești, importate sau imitate, care umpleau casele de prin Sheffield sau Worcestershire, i-ar putea face pe arheologii viitorului să creadă că Anglia secolului XIX a fost o colonie chinezească (la care se adaugă ritualul ceaiului, desigur, dar până și faptul că numele cel mai comun al porțelanului sau al obiectelor din porțelan este în engleză, pur și simplu… china).
(Iar în româna veche, porțelan se spunea „farfurie”, cum am arătat-o aici.)
Și iată cum, privind melancolic la un foarte kitsch cățel din porțelan ieftin care împodobea un raft în casa cuiva, naratorul din Trei oameni într-o barcă își spune:
— «Peste 200 de ani este mai mult ca probabil ca acest câine să fie dezgropat de cineva, găsit spart, fără un picior și cu coada ruptă, și să fie vândut ca antichitate de expus într-un dulap de sticlă. Iar oamenii vor trece și îl vor admira. Vor fi surprinși de profunzimea măiastră a culorii nasului și vor specula cât de frumos va fi fost fragmentul de coadă care s-a pierdut. /…/ În 2288, oamenii se vor îngrămădi să-l admire. Fabricarea unor astfel de câini va fi devenit o artă pierdută. Descendenții noștri se vor întreba cum am realizat asta și vor spune cât de deștepți am fost. Vom fi numiți afectuos: „acei mari artiști din vechime care au înflorit în secolul al XIX-lea și au produs câinii din porțelan.”»
Inventând eventual un cult al câinelui în vremile noastre, ceea ce nici n-ar fi atât de departe de adevăr, dacă facem o statistică a pozelor cu câini și pisici de pe rețelele sociale.
