Chiar cu câteva zile înainte de primul tur al alegerilor regionale, președintele Macron a mers, împreună cu actorul Fabrice Luchini, în localitatea Château-Thierry, acolo unde s-a născut scriitorul Jean de La Fontaine. Dincolo de contextul electoral, gestul lui Macron era unul perfect justificat: se împlinesc 400 de ani de la nașterea lui La Fontaine (8 iulie 1621 – 13 aprilie 1695), figură emblematică a clasicismului francez. Nici prezența lui Fabrice Luchini nu era întâmplătoare: cunoscutul actor aduce mari servicii literaturii prin spectacole-lectură și prin recitaluri. Excelent vorbitor („causeur”, cum spun francezii), Luchini a creionat un savuros portret al lui La Fontaine și n-a ezitat să lanseze câteva înțepături fine la adresa președintelui. În ce-l privește, Macron a profitat de ocazie pentru a declara că lectura trebuie să devină o mare cauză națională.
La Fontaine n-a fost în nici un caz doar moralistul din fabule așa cum l-a impus tradiția didactică. A fost în primul rând un virtuoz al versului, alternând, cu o ușurință extraordinară, în interiorul unui text, versurile scurte cu versuri lungi. Nu a fost, apoi, un simplu continuator al lui Esop: a inventat subiecte, povești, personaje, a creat o galerie impresionantă de tipuri umane. Pe lângă masivul ansamblu de fabule, La Fontaine este și autorul unor Povestiri care se înscriu în cea mai autentică linie a libertinajului francez. Povestirile i-au șocat pe unii puritani contemporani ai scriitorului obligându-l, către sfârșitul vieții, să fie mult mai circumspect și mai reținut.
La Fontaine a avut o relație destul de complicată cu puterea: era apropiat de Fouquet, mai-marele peste finanțele statului care a căzut în dizgrația lui Ludovic al XIV-lea după serbările fastuoase de la castelul din Vaux-le-Vicomte, serbări pe care regele le-a văzut drept o sfidare. În consecință, nu a fost printre scriitorii care s-au bucurat de favorurile monarhului. A intrat totuși în Academia Franceză, mod de recunoaștere oficială a valorii sale. A avut, peste ani, nenumărați admiratori, i s-au consacrat studii și monografii, e în toate programele școlare. N-au lipsit însă contestatarii iar printre ei aflăm figuri importante. Suprarealiștii, să admitem, îl resping din spirit de frondă. Voltaire și Rousseau în schimb, urmați de alții, i-au reproșat – surpriză ! – o morală prea permisivă și chiar ambiguă, cu posibile urmări negative asupra tinerelor generații. Aceste neașteptate obiecții ne îndeamnă, o dată în plus, să-l redescoperim pe La Fontaine.
