Delicioasă şi seducătoare, savuroasă şi picantă, această Dona Flor şi cei doi soţi ai ei, Ed. Univers, 2012, capodopera brazilianului Jose Amado (1912 – 2001). Cum a reuşit autorul să facă dintr-un subiect de telenovelă – Brazilia nu-i doar ţara fotbalului, ci şi (mai cu seamă) a serialelor TV! – un roman de forţă, îmbinând senzualitatea pătimaşă de samba cu rafinamentul de tangou, nu mai puţin pasionant, rămâne un miracol; cert este că naraţiunea sa are ceva din fastul, numai voluptate, al carnavalului de la Rio da Janeiro, chit că acţiunea are loc în Bahia (vechea capitală colonială, actualmente Salvador).
Trei secvenţe (+ una, pe care n-o vom dezvălui, spre a păstra misterul) ar putea defini linia de subiect: iat-o pe dona Flor măritată cu primul ei soţ, petrecăreţul Vadinho: „Întinsă pe patul de fier, dona Flor fremăta. În noaptea aceea fierea s-a transformat în miere, durerea a născut plăcerea supremă (…) Noapte pentru porţile cele mai înguste şi ferecate, noaptea predării ultimului bastion al pudorii, oh! Deo gratias, aleluia! Când fierea s-a transformat în miere, iar durerea a devenit acea plăcere rară, ciudată, divină, noaptea făcută pentru a dărui şi a primi”.
Dar fiind că Vadinho moare, la doar 31 de ani, în plin carnaval, iat-o acum pe dona Flor, „o văduvă nemaipomenită pe un pat de fier forjat, o pudoare de fecioară şi un rug care-i arde pântecele”, ce „redevenise fecioară, dar îşi pierduse în acelaşi timp cuminţenia şi pudoarea”, şi care, „virgină sau văduvă”, se-ntreabă: „…era oare atât de puternică această hotărâre a ei de a nu se recăsători, de a-şi trăi viaţa liniştită, fără a se mai avânta într-o nouă aventură matrimonială?”
Răspunsul nu întârzie – peste un an, iat-o soţie a farmacistului, un bărbat total diferit de primul ei soţ, calculat până şi în prestarea „obligaţiilor conjugale” – „miercurea şi sâmbăta, (…) iar repetarea actului era asigurată sâmbăta şi facultativă miercurea” –, impunând un stil nou & o altă filosofie de viaţă: „În patul conjugal, după părerea doctorului Teodoro, dorinţa nu împiedică decenţa, dragostea nu se opune pudorii, dorinţa şi dragostea sunt făcute din materii pure, chiar în secreta intimitate conjugală”.
Dar fiindcă „fericirea nu are istorie, nu se scrie un roman relatând o viaţă fericită…” – iar drama poate fi rezumată cu cuvintele lui Vadinho, mort de câţiva ani, dar care continuă totuşi să i se arate văduvei sale: „Eu sunt soţul bietei Flor, cel care vine să-ţi stârnească dorinţa ascunsă în străfundul fiinţei tale. El [Teodoro] este soţul donei Flor, veghează asupra virtuţii şi onoarei tale şi asupra respectului care ţi se cuvine. El este aspectul tău exterior, eu sunt ascuns înăuntrul tău, sunt amantul de care nu ştii cum să scapi şi de care nu ai vrea să scapi. Noi suntem cei doi soţi ai tăi, cele două chipuri ale tale, afirmaţia şi negaţia ta. Ca să fii fericită ai nevoie de amândoi”.
14 octombrie ’19
