„Într-un fel, s-ar putea spune chiar că, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, carte cu carte, am implantat unul după altul în omul care am fost personajele pe care le-am creat. Cred că, fără ele, n-aş fi omul care sunt astăzi (…). Nu am, la drept vorbind, altă voce decât cea pe care au avut-o ele. Să-mi fie cu iertare dacă vi s-au părut puţine toate acestea, care pentru mine înseamnă totul”, aşa grăit-a portughezul José Saramago (16 noiembrie 1922 – 18 iunie 2010) în data de 7 decembrie 1998, la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatură din Stockholm. Publicat postum la două decenii distanţă, iar acum şi în română, Jurnalul din anul Nobelului, Polirom, 2021, dă seama despre zilele şi muncile renumitului romancier, făcând însă loc şi altor voci – ale colegilor-scriitori sau ale cititorilor.
Altminteri, 1998 nu începe tocmai fericit pentru José Saramago – în chiar prima zi a anului se luptă cu un vânt bezmetic pentru a salva un pin din grădina sa, „Pinul meu, cu doar trei palme mai înalt decât mine, avea nevoie de ajutor”, iar atunci când în cele din urmă reuşeşte, bucuria e neţărmurită: „Copacul, fireşte, continua să se mişte după cum îl bătea vântul, dar mult mai puţin, şi era stabil, în afara pericolului de a fi smuls din rădăcini. M-am bucurat de isprava mea întreaga zi. Ca un copil care a reuşit pentru prima oară să se lege la şireturi”; pe 5 ianuarie moare prima sa soţie, Ilda Reis, cea care de timpuriu „s-a dedicat vocaţiei care avea să facă din ea unul dintre cei mai importanţi gravori portughezi”, şi cu care a avut o fiică. Viaţa însă îşi cere drepturile: târguri de carte, lansarea unui nou roman, Toate numele, o vastă corespondenţă, apoi iarăşi mici ferpare ale unor prieteni scriitori/artişti dispăruţi, şi din când în când nişte oaze de beatitudine: „Aceasta a fost lumea în care, copil şi apoi adolescent, m-am iniţiat în cea mai omenească şi formatoare dintre toate artele: cea a contemplării”. Dar un scriitor este şi o persoană care ştie să asculte, de unde şi ideea că „publicarea operei complete a unui scriitor ar trebui să fie însoţită de un volum, sau mai multe, cu scrisorile de la cititori”. Sunt transcrise mai multe epistole ale cititorului, dar şi răspunsurile scriitorului la acestea – aş cita doar un mic fragment către Cristina Peres, apropo de Eseu despre orbire: „Moartea, dacă-mi permiteţi să vă contrazic, nu e nici ilogică, nici absurdă, nici de neînţeles. Ceea ce e cu adevărat de neînţeles, ilogic şi absurd e viaţa…” Dintre anchete, răspunsul pentru Alexandra Lucas Coelho, de la Publico, merită toată atenţia: „Ce înseamnă în ziua de azi să fii scriitor comunist? (…) înseamnă, dincolo de orice, şi la fel sau chiar mai mult decât orice altceva, o stare de spirit.”
Marea Veste îl prinde în aeroportul din Frankfurt, pe 8 octombrie. Notează sec: „Premiul Nobel. Însoţitoarea de zbor. Teresa Cruz. Interviuri”. Abia pe 20 decembrie, după ce şi-a rostit discursul la Stockholm, pare să intre în pielea de în-Nobel-at: „Nu voi înceta să spun că literatura nu poate schimba lumea, dar găsesc din ce în ce mai multe motive să cred că viaţa unui om poate fi transformată de o simplă carte. Descâlcind muntele de corespondenţă care mă aştepta acasă, am dat peste următoarea scrisoare care vorbeşte de la sine” – urmează, transcrisă pe trei pagini, epistola unei femei tinere, în care se relatează o istorie de familie demnă de un roman –, pentru a conchide la rându-i, vădit emoţionat: „Există şi alte momente pe care merită să le trăieşti, cum ar fi să citeşti o astfel de scrisoare şi să laşi lacrimile să curgă…”
Va mai apuca să scrie câteva cărţi, printre care, la 83 de ani, romanul Intermitenţele morţii, în 2005, dând dovadă de o vitalitate & fecunditate ieşite din comun. S-a stins în anul când urma să împlinească 88 de ani; n-a fost să fie – aşadar, doar primul 8 face trimitere la semnul infinit, a doua cifră, 7, la cele două personaje îndrăgite din Memorialul mănăstirii: Baltasar Şapte-Sori şi Blimunda Şapte-Luni.
13 noiembrie ’23
