Linkuri accesibilitate

JOZSA Marta. Bunicuţa pierdută


Un roman pe fundalul unui Cluj cenuşiu...

„Te-ai hotărât să scrii o carte. O carte foarte bună, dar problema este că asta e o obscenitate mult mai mare decât dacă ţi-ai da jos chiloţii în piaţa Kossuth, în public.

Emilian Galaicu-Păun: JOZSA Marta. Bunicuţa pierdută
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:23 0:00
Link direct


Aşa stă treaba cu scrisul” – asta da, profesiune de credinţă! Cartea – scrisă ungureşte, tradusă în română şi editată la Curtea Veche, în 2011 – se intitulează Bunicuţa pierdută, şi este semnată de Jozsa Marta, scriitoare maghiară originară din Cluj-Napoca (n. 1962), stabilită în 1983 la Pecs, apoi la Budapesta.

Aşadar, o scriitură ca o dezgolire, cu tot ce e de ascuns – gândurile „neconforme”, în primul rând! – la vedere, nonconformistă prin atitudine şi lipsită de tabuuri lingvistice, de-o sinceritate dezarmantă, plină de formule memorabile: „Numai prin ea, prin bunicuţa, am putut să deducem cum era odinioară soţul ei, adică bunicul nostru, adică bărbatul trebuia reconstituit din femeia care, după toate probabilităţile, l-a iubit”, căci – nu-i aşa? – „adevăratele bunicuţe sunt singure (…) Ele ne povestesc despre trecut, despre trecutul care ne paşte şi pe noi (…) Cei ce au bunici ştiu cum este trecerea de la viaţă la moarte”. Toate acestea, pe fundalul unui Cluj cenuşiu, în care maghiarii nu vorbesc româna, trăind după ora Budapestei: „Eu fac parte din generaţia ai cărei membri reprezentativi obişnuiau să sărbătorească Revelionul noaptea la unu”. Iar ca totul să fie şi mai dramatic, peste tensiunile interetnice („tragediile erau de două feluri: româneşti şi ungureşti (…) şi desigur că ale noastre erau cele ungureşti, cele româneşti erau ale altora”) se suprapune tirania Partidului unic: „partidul era pe româneşte, aşa era partidul”. Scurt pe doi, asta nu ţi-s Amintiri din copilărie: „Gândindu-mă la trecutul meu, cred că ar fi fost tare bine să nu fi fost niciodată copil”; din contră: „Eu sunt şi acum copilul care. Copilăriile ca acestea nu trec”.

Cât despre titlu, şi acesta vine dintr-o traumă: „Nu am aflat decât atât, (…) că tatăl meu de odinioară i-a spus mamei sale, bunicuţa mea de odinioară: «Aşteaptă-mă o clipă, până ce intru să-mi cumpăr ţigări.» A şi făcut precum i-a promis şi, când a ieşit, mama lui, bunicuţa mea, ia-o de unde nu-i. Şi de atunci nu a mai găsit-o nimeni. (…) Eu sunt orfana unui tată omorât în bătaie, a cărui mamă, bunicuţa mea, a dispărut fără urmă, (…) de parcă nici nu ar fi existat vreodată”. Nu chiar „fără urmă”, de vreme ce-i înalţă un adevărat cenotaf de cuvinte, de 230 pag., pe post de epitaf putând figura chiar acestea: „Nu mi s-a întâmplat niciodată să vorbesc deschis despre orgasm, dar dacă aş face-o, aş vorbi cu acelaşi glas, cu acelaşi ton, cum mi-a povestit bunica acea întâlnire întâmplătoare (…) Asta-mi spunea bunicuţa când vorbea despre dragoste şi mai adăuga: «Ai grijă, Martichen, nu cumva să te îndrăgosteşti vreodată.»”

Nu ştiu dacă Jozsa Marta i-a urmat sfatul, cert este că practică un discurs îndrăgostit.

25 martie ’19

XS
SM
MD
LG