Ceea ce s-a conturat după 1990 în mai multe ţări europene a devenit vizibil la recentele alegeri din Olanda şi Franţa, unde formaţiuni radicale de dreapta au înregistrat succese formidabile. Pînă şi în Germania, ţară oarecum imunizată faţă de dreapta radicală, a apărut în februarie 2013 partidul care-şi spune Alternativa pentru Germania (AfD). Mai toţi analiştii fenomenului extremist consideră această formaţiune drept o mişcare autoritar-radicală care se află în opoziţie faţă de sistemului democratic postbelic, occidental.
În Germania a apărut recent cartea lui Volker Weiß, „Revolta autoritară. Noua Dreaptă şi declinul Occidentului”, în care autorul propune nu numai o analiză a fenomenului naţional-radical din Germania. Weiß expune în cartea sa atît rădăcinile istorice ale noului radicalism naţionalist, cît şi legăturile transnaţionale între diversele grupuri europene, respectiv procesele de influenţare reciprocă, constatate la nivel ideologic şi strategic. În opinia autorului, la toate aceste mişcări, apărute în ţările europene, se poate observa o linie comună inspirată din scrierile conservatoare clasice ale lui Oswald Spengler („Declinul Occidentului”, 1918, 1922) sau Arthur Moeller van den Bruck („Al treilea Reich”, 1923), adaptate şi reinterpretate de către Armin Mohler în lucrarea „Revoluţia conservatoare” (1949/50). Un rol de catalizator ideologic l-a jucat Alain de Benoist, teoreticianul francez al Noii Drepte şi inspirator al lui Alexandr Dughin din Rusia sau al grupării italiene care-şi spune „Casa Pound” (denumire prin care se omagiază poetul Ezra Pound, despre care se ştie c-a fost un adept al fascismului mussolinian).
Propagatorii noului conservatorism folosesc strategii intelectuale multiple pentru a-şi răspîndi concepţiile intransigente. Din catalogul ideologic al grupului german, constituit în jurul unei reviste care-şi spune „Sezession”, se desprind cîteva idei care pot fi întîlnite şi în arsenalul doctrinar al altor mişcări naţionaliste: 1) un euro-scepticism acut; 2) o islamofobie accentuată; 3) respingerea statului social şi al principiului egalităţii oamenilor; 4) denunţarea corectitudinii politice şi a multiculturalismului; 5) susţinerea folosirii energiei nucleare şi neacceptarea avertismentelor faţă de o catastrofă climatică; 6) homofobie şi repudierea liberalizării formelor tradiţionale de parteneriat (vorbind batjocoritor despre „Gayropa”); 7) cultivarea unor nostalgii restaurative, amestecate, deseori, cu clişee revizioniste şi negaţioniste; 8) respingerea iluminismului, universalismului (şi implicit a globalismului, considerat o ideologie a americanilor).
Volker Weiß demonstrează în volumul său influenţele grupului „Sezession” asupra partidului Alternativa pentru Germania, dar şi interdependenţele existente într acest grup şi aşa numita „Mişcare Identitară” (apărută, iniţial, tot în Franţa, extinsă, în prezent, în mai multe ţări europene).
Comparînd amalgamul ideologic al mişcărilor europene radicale de dreapta, care se bucură de o audienţă sporită, cu fascismului istoric, Weiß este de părere că diferenţa constă în faptul că azi ideologii caută apropierea faţă de „omul simplu”, oferindu-i soluţia unui „populism autoritar” care rezolvă toate problemele şi salvează occidentul de la declin.
***
Volker Weiß, Die autoritäre Revolte. Die Neue Rechte und der Untergang des Abendlandes (Revolta autoritară. Noua Dreaptă şi declinul Occidentului), Klett-Cotta, Stuttgart 2017, 304 pp.
