Una din cele mai agasante si repetitive lamentări pe care le auzi de la cei care deplâng starea socială si politica a României și a Republicii Moldova (și de unde decurge și cea economică) este aceea că bătrânii votează pentru neo-comuniști.
Smiorcăiala resentimentară e enunțată pe un ton de abandon, de neputința… „Nu se poate vorbi cu ei”… tot auzi. „N-ai ce sa le faci.”
Situația este însă excepțională si revelatoare pentru starea de societate spartă, lipsită de dialog intre generații, care e cea a României și Moldovei. Prin alte părți nu e așa: referendumul din Scoția, prin care trebuia să se decidă dacă acest regat istoric, unit acum trei secole cu Anglia, va păstra legătura matrimoniala cu Londra, și care se va reorganiza, nu a fost o dezbatere între generații; la fel cel din Catalonia; putem da chiar și cazul unui dezastru cum a fost referendumul Brexit. Acolo, în realitate, putem spune că în Anglia bătrânii sunt mai educați decât tinerii.
In România, însă, copiii nu discută politică cu părinții. „E inutil”, auzi de la unii care se plânseseră că tata, sau mama, sau amândoi, votează sistematic pentru Dragnea si PSD.
Daca îi întrebi pe revoltații tineri de ce nu discută politică cu părinții, îți repetă că nu are rost.
E vorba limpede de un abandon al tinerilor, fără altă ieșire decât moartea biologica a generațiilor reacționare actuale, care se vor stinge lent peste doua sau trei decenii.
Românii rămân dominați de părinți și bunici, și cum ar face altfel când aceștia le cresc copiii? Românii sînt, etern, o generație intermediară între bunici și copii. Responsabilizarea lor ar însemna asumare, lucru de care nu par a fi încă gata. O campanie politico-ludică „Convingeți un bătrân” ar fi de fapt ceea ce i-ar trebui României, nu oftaturi in presă si la televizor ale „generației intermediare”.
