Paștele și „armistițiul pascal” din Donețk, care intrase în vigoare pe 30 martie, sub controlul OSCE, a fost deja încălcat de 12 ori de către separatiști, duminică 8 aprilie, care au tras asupra pozițiilor guvernamentale chiar în ziua de Paște.
Pentru mulți, ceea ce se întâmplă în estul Ucrainei amintește războiul din Bosnia. Analogia este însă înșelătoare. În Bosnia, sârbii, croații și musulmanii vorbeau aceeași limbă, dar aveau religii diferite. În Ucraina, și rușii și o majoritate a ucrainenilor sunt ortodocși.
Să pornim de la acest fapt: în decembrie 2017, la Moscova, Patriarhul român Daniel a condamnat, în cuvinte puține, faptul că Biserica ortodoxă ucraineană nu mai vrea să se supună Moscovei.
Puțini au remarcat că deși nimeni nu l-a mandatat să facă asta, Patriarhul Daniel s-a dus la Moscova să aducă un sprijin Bisericii ruse și Kremlinului împotriva autocefaliei Bisericii ucrainene.
Daniel și Patriarhul Kiril al Moscovei sunt vechi prieteni din vremea colaborării strânse dintre KGB și Securitate și când amândoi au trăit o vreme în Elveția înainte de 1989.
Daniel a zis așadar la Moscova că „Biserica lui Hristos nu poate fi distrusă, chiar dacă este răstignită”, făcându-se că uită că Hristos nu a întemeiat o biserică, ci, involuntar, o nouă credință și că o situație similară celei din Ucraina se întâlnește în Republica Moldova, unde există o Biserică ortodoxă supusă Moscovei și una națională, autocefală.
Declarațiile lui Daniel vin după ce Patriarhul Bisericii ortodoxe din Ucraina, Filaret, declarase iarăși, în decembrie, că Biserica ucraineană nu se va întoarce niciodată sub controlul Patriarhiei Moscovei. Biserica rusă l-a excomunicat pe Filaret, când acesta a scos Patriarhia Kievului de sub controlul Moscovei, în 1992.
În iunie 2016 deja, Parlamentul ucrainean a adoptat o declarație adresată Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol în care cere să acorde autocefalie (independența) Bisericii Ortodoxe din Ucraina.
Peisajul religios ucrainean e de fapt mult mai complicat decât cel din Moldova (sau cel din Macedonia), unde există o Biserică ortodoxă ce ține de Moscova și una locală, autochefală.
In Ucraina, pe lângă puternicul catolicism și branșa greco-catolică, există nu două, ci trei Biserici ortodoxe: Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei (BOU-PM), Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Kievului (BOU-PK) și Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală (BOUA).
Cea a Patriarhatului de Kiev a fost creată abia acum 25 de ani, imediat după independență, și condusă din 1995 de patriarhul Filaret. Aceștia sînt considerați schismatici, folosesc doar ucraineana la slujbă și se consideră urmașii mitropolitului Petru Moghilă, sau Movilă, sfântul cărturar moldovean, a cărui familie a dat o serie de domnitori în Moldova și Valahia.
Dar Daniel românul îi vrea sub Moscova și consideră că ei răstignesc Biserica pentru că nu acceptă autoritatea KGB-istului Kiril al Moscovei, prietenul său din tinerețe de la Geneva, în Elveția, unde amândoi —paradox!— studiau și propovăduiau ecumenismul.
Identitatea lingvistică
Identitate religioasă diferită de cea a rușilor, așadar, din partea majorității ucrainenilor. Cum rămâne însă cu identitatea lingvistică? Am întâlnit oameni care, fără să cunoască realitatea lingvistică, încercau să mă convingă că ucraineana e de fapt doar un dialect rusesc.
Sigur, Rusia țaristă numea Ucraina: Rusia Mică, Малороссия, după cum partea care azi e aproximativ Bielorusia era numită Rusia Albă (Белая Русь), în vreme ce Rusia moscovită se considera Rusia Mare: Великороссия.
Cele trei limbi însă, rusa, ucraineana și bielorusa sunt la fel de diferite pe cât sunt spaniola, portugheza și catalana: ieșite dintr-un trunchi comun, dar care au luat căi diferite.
Apoi, limba nici nu ar fi așa importantă, dacă ne gândim că sârbii, croații și bosniacii musulmani (precum și muntenegrinii), sunt la rândul lor slavi cu toții, ba chiar vorbesc aceeași limbă, dar asta nu i-a împiedicat să se măcelărească cu frenezie.
In realitate, raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană stă la baza culturii și civilizației rusești.
Cel mai bine a rezumat-o unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată actualmente de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.
In realitate, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite la cumpăna veacurilor XVII-XVIII. Cultura rusă pe care ucrainenii „autentici” o prezintă drept străină și impusă cu forța este în realitate ucraineană în originile sale.”
Raportul istoric este așadar inversat, însă rămâne acest fapt incontestabil și anume, chiar dacă, cum spune Trubetzkoy, putem vorbi de o „ucrainizare” a întregii culturi spirituale a Rusiei Mari moscovite, cele două popoare vorbesc azi limbi diferite și revendicarea Ucrainei sau a părți din ea echivalează cu o ipoteticã tentativă absurdă a Spaniei de a revendica Portugalia.
Sau, pentru a aminti un exemplu și mai nefast, pentru că Germania a tot vrut să ia înapoi Alsacia de la Franța s-a ajuns la două războaie mondiale.
Sfântul Vladimir: rus sau ucrainean?
În noiembrie 2016, în fața Kremlinului a fost inaugurată uriașa statuie a Cneazului Vladimir I, zis și Vladimir cel Mare, ba chiar Sfântul Vladimir, cel care în urmă cu mai mult de un mileniu, în anul 988, a întemeiat regatul slav creștin precursor al Rusiei și al Ucrainei.
Vladimir I este „o sursă spirituală comună pentru locuitorii Rusiei, Belarusului și Ucrainei”, a spus Putin, care a susținut recent că, indiferent ce ar spune guvernul de la Kiev, rușii și ucrainenii sunt același popor.
Statuia e înaltă de peste 17 metri, însă inițial trebuia să aibă 30 de metri, ca să o depășească pe cea din Kiev, de pe malul Niprului.
Disputa prin statui și revendicarea aceluiași cneaz și sfânt fondator, Vladimir, nu e inocentă. Vladimir a domnit peste poporul numit de atunci „rus" în vremea in care separarea lingvistică de azi între ruși, ucraineni și bieloruși încă nu începuse. Rus (Русь) este numele vechi al Rusiei, inițial al celei de la Kiev, dar folosit și astăzi, poetic, deși învechit, alternativ cu Rusia (Россия), pentru a desemna Rusia (meta)istorică.
In anul 988, așadar, Vladimir, prințul, cneazul, voivodul Rusiei kievene, s-a lăsat botezat în Crimeea, trăgând după el spre creștinism întreaga masă a slavilor răsăriteni, pe atunci încă păgâni, cum aveau să rămână păgâni toți balticii încă jumătate de mileniu (de acolo avem expresia „liftele păgâne”, „liftele” sunt litvanii, din care unele triburi au rămas politeiste până în Evul mediu timpuriu).
Slavii au urmat însă calea lui Hristos, iar cel care a introdus printre ei religia Crucii a fost Vladimir al Kievului… care s-a creștinat în Crimeea în rit bizantin, numit fiind apoi Vladimir cel Mare și devenit Sfântul Vladimir. Tot el a unit Kievul cu Novgorodul.
Intreg acest complex de simboluri nu are nimic inocent în atitudinea actuală a lui Putin și a majorității rușilor vizavi de Crimeea, de Ucraina și de Kiev. Pe omul care le-a dat rușilor creștinismul îl chema Vladimir… ca pe Putin, și e revendicat azi și de ruși și de ucraineni.
„Kievul”, a spus Vladimir Putin în discursul său din Crimeea din 2014, „e Mama Rusiei. Crimeea”, a mai zis el, „este pentru Rusia precum Muntele Templului pentru Ierusalim.”
Dar si Poroșenko ține un discurs similar, subliniind că Sfântul Vladimir, sau Vladimir cel Mare, e fondatorul statului Rus ucrainean.
Ukraina are propria ei statuie a lui Vladimir, ridicată acum un veac și jumătate pe malul Niprului, acolo unde sfântul evanghelizator i-a obligat pe păgânii slavi din Rus să-și arunce idolii în apă.
In toată această atmosferă religioasă, Putin stimulează un cult și o adorație în jurul propriei sale persoane și tot de aceea și păstrează el mumia lui Lenin în Mausoleul din Piața Roșie. Putin a spus de altfel că manechinul artificial al lui Lenin echivalează cu moaștele sfinților bisericii pravoslavnice.
Tot el întreține un cult cvasi-religios în jurul lui, temându-se cel mai mult, cum a spus-o comentatorul moscovit Alfred Koch, de „tinerii inteligenți și educați” și cu vederi altfel decât îmbâcsit-ultranaționaliste.
Intr-adevăr, spre deosebire de perioada stalinistă, când Stalin însuși se preocupa de biologie și lingvistică și coresponda cu savanții sovietici, în vreme ce științele (mai puțin cele sociale) erau încurajate și finanțate, sub Putin doar biserica și armata primesc un masiv sprijin oficial, iar obscurantismul religios cel mai grotesc a ajuns să se concentreze chiar pe persoana președintelui.
Tensiunile în jurul recuperării Sfântului Vladimir se înscriu astfel într-o largă și permanentă sacralizare a lui Putin însuși, dar nu fac însă decât să-i îndepărteze și mai mult pe ucraineni de ruși.
