De toate e timp și ceva de spus. Cu o excepție. Uniunea mondială a satelor părăsite. Nu contează. Deși, organizația neînființată de care vorbim începe, neașteptat, în Franța și se termină, undeva în Est, cu așezări în care bătrînii stau pe la porți și așteaptă să moară.
În Vest, există o consolare: sate spaniole, franceze sau italiene sînt cumpărate, la bucată, de pensionari germani și englezi. În Est, nici o consolare. Satele se golesc. Înmormîntările o iau înaintea nașterilor.
Vizitatorii vorbesc franceză sau italiană dar sînt foști săteni plecați la muncă în Franța sau Italia, întorși pentru o vizită scurtă. În sudul României, un sat încă viu e de mirare.
Sigur, orașele și satele au vremea lor de glorie, urmată de un apus inevitabil. Numai că aici e vorba de o cădere bruscă, forțată de împrejurări nefirești. Șomaj, sărăcie, dezinteres. Decăderea umană a satului nu interesează, atîta vreme cît la oraș e mișcare și lumea se simte un pic mai bine.
Nu e limpede de ce trebuie să credem că oamenii sînt la fel. Ar trebui să știm că oamenii de la țară și lumea lor nu contează și nu înseamnă nimic.
