Linkuri accesibilitate

Jurnal din anul ciumei: molima ca metaforă literară


La piața din Hâncești, sâmbătă, 21 martie 2020

Lecția lui Camus: să trăim ca și cum ne-am afla întotdeauna în fază terminală.

Juranl de corespondent de la Bruxelles: cărți pentru pandemie
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:48 0:00
Link direct

In Franța, Italia si in alte țări, cartea cea mai cumpărată și citită în ultimele săptămâni este Ciuma lui Albert Camus.

E lesne de văzut de ce. Pe de o parte subiectul și derularea romanului: dincolo de interpretarea clasică, cea care pune accentul pe metafora nazismului asimilat unei epidemii, romanul frapează chiar prin descrierea atitudinii oamenilor în timpul epidemiei.

Europa n-a mai fost confruntata cu o pandemie de la gripa spaniolă care a ucis zeci de milioane de persoane la sfârșitul Primului Război Mondial, dar mărturiile sunt rare despre acea perioadă. Mult mai interesant si instructiv este însă a citi azi romanul “Ciuma” lui Camus.

Este cea mai tulburătoare descriere a efectelor unei asemenea epidemii într-o societate europeana moderna. Totul se aplica perfect situației de astăzi, începând cu faptul ca la începutul epidemiei nimeni nu se simte afectat de ea, însă toata lumea e deranjata de schimbările care modifica obiceiurile cotidiene. Ideea fiind nu: „cum sa fac ca sa particip la blocarea epidemiei?”, ci mai degrabă: „of, cine o sa se ocupe de copiii mei dacă se închid școlile?”

Pana la urmă, „Ciuma” lui Camus ne mai învață ca niciuna din măsurile imaginate de autorități nu are vreun efect real si ca totul se va opri doar atunci când epidemia va înceta de la sine.

Ciuma lui Camus

Este vorba de orașul mediteraneean Oran, lovit din senin de ciumă (la început, personajul principal, doctorul Rieux, dă peste un șobolan mort). Ca și acum, în situația noastră cu virusul, în Ciuma lui Camus oamenii continuă o vreme să trăiască nonșalant, convinși că nimic nu îi va lovi. Chiar și atunci când un cartier al orașului e decimat de ciumă, ceilalți simt oarecum că nimic nu îi va lovi pe ei, dacă au grijă.

Camus știe însă că nu doar că nimeni nu e la adăpost, dar că în fața epidemiei nu există societate, evoluție și progres și că atunci când ea lovește nu suntem mai evoluați decât cei din Decameronul lui Boccaccio în fața unor molime similare.

Întregul roman este un “memento mori”, un îndemn spre relativizarea condiției umane. Conștientizarea faptului că putem muri în orice moment ar trebui să ne facă mai buni.

Dar personajul lui Camus, doctorul Rieux, nu se implică așa, riscând totul, pentru că vrea să arate că ciuma ne face mai buni. El se implică până la capăt pentru că în fața morții aleatorii doar bunul simț în continuarea rutinei cotidiene poate fi o apărare. Când cineva îi spune că este un erou, el răspunde doar: -- „Îmi fac datoria”.

În finalul romanului, după un an de orori si izolare, ciuma dispare. Dar Rieux știe că ea e tot acolo, ascunsă undeva, dormind până în momentul când va ieși iar printr-un șobolan și o mutație, gata să lovească la fel de violent.

Camus nu trebuie văzut ca un profet, ci ca pe cineva care a înțeles în profunzime natura umană în franjurile Apocalipsei. Nimeni nu este imun, ar fi singura lui lecție.

Cel mai rațional mod de a trăi, pare el să zică, este să o facem ca și cum am fi întotdeauna in fază terminală.

Decameronul lui Boccaccio

Virulența molimei creștea prin contactul cu bolnavii, care o treceau altora, precum focul care mistuie tot ce e aproape, sec sau unsuros deopotrivă. Contaminarea se întindea rapid, deoarece boala nu se transmitea doar prin apropierea de un suferind, ducând la moartea sănătosului, ci oricine atingea hainele bolnavului, sau ceva ce fusese aproape de bolnav, lua de îndată plaga.
Atât de mare era forța molimei, încât se transmitea și prin lucrurile sau animalele atinse
…”

Pe acest fundal de epidemie generalizată, un grup de șapte femei și trei tineri se retrag într-o proprietate izolată la țară, pentru a scăpa de moartea rapidă și neînțeleasă, ei izolându-se într-o carantină de 14 zile.

Pentru a petrece timpul, își spun povești, în bună parte cinice și licențioase, căci sexul și sarcasmul pun pe fugă sau îmblânzesc moartea.

Acesta este introducerea la “Decameronul” lui Boccacio, scris pe la 1350, pe fundal de Ciumă Neagră, molima care a ucis milioane de oameni, jumătate din populația Europei de atunci. Abia acum se poate reciti acel text cu toată forța pe care o avea când a fost scris în aburii morții colective, ca o provocare aruncată neantului.

Unul din avantajele acestui virus este că ne va împinge să reconsiderăm literatura clasică la justa ei valoare. De pildă, La Fontaine:

„Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți.”

Animalele bolnave de ciumă”… Când văd aerul de superioritate cunoscătoare cu care unii aprobă decizia (mai mult decât contestabilă) a lui Boris Johnson de a lăsa virusul să se răspândească, în ideea mai mult decât contestabilă că se va ajunge la imunitate colectivă cu prețul câtorva moși firavi, nu pot să nu-mi amintesc fabula clarvăzătorului La Fontaine „Animalele bolnave de ciumă”.

Boris Johnson spera să poată obține ceea ce se numește, nu foarte flatant: herd immunity, „imunitatea gregară” (lit. „de turmă”). E tehnica de a lăsa o bună parte din populație să se infecteze pentru a obține (poate) o imunitate de grup, mai degrabă decât a se concentra pe cazurile individuale, oricât de numeroase ar fi ele. Johnson a trebuit să dea înapoi după raportul redactat de Imperial College, care estimează că numărul de morți în Marea Britanie, dacă se continuă cu metoda de a nu aplica un control strict, ar putea urca până la o jumătate de milion de oameni. Mă rog, nu că i-ar fi păsat lui, dar se uită lumea la el.

În „Animalele bolnave de ciumă” a lui La Fontaine, echivalentul bătrânilor sacrificați ca să scape restul turmei e măgărușul. Când ciuma dă în toți, prădătorii carnivori și ticăloși ce domnesc peste cireadă se decid să jertfească pe cineva ca să obțină din partea Cerului imunitatea tuturor. Îl sacrifică pe măgăruș (bătrânii noștri), pentru că din onestitate el apucă să spună că a mâncat odată iarbă de pe poiana unor călugări, iar atunci turma decide că ei toți sunt pedepsiți pentru că măgărușul a furat... și îl omoară. Pentru că el a recunoscut că a fost un hoț mâncând iarba altuia, îl nimicesc sperând că ei scapă prin asta.

La Fontaine nu ne spune dacă metoda cu obținerea imunității sacrificând o parte din turmă a funcționat, însă are acolo la început acest sinistru vers, care odată ce se înfige în cap nu mai pleacă, precum un virus:

„Căci nu mureau cu toții, dar toți erau loviți.”
(„Ils ne mouraient pas tous, mais tous étaient frappés”.)

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG