Linkuri accesibilitate

O săptămână la 112


Rodion Burcă
Rodion Burcă

Jurnal săptămânal la Europa Liberă, cu Rodion Burcă.

Născut la 13 aprilie 1988 în Chircăieștii Noi, Căușeni. În anul 2012 a absolvit facultatea de Istorie și Filosofie a USM. Doi ani mai tîrziu își ia diploma de master în Istorie Contemporană la aceeași universitate. În aprilie 2009 participă la protestele anticomuniste fapt pentru care este arestat pe 9 aprilie. În același an devine președinte al asociației obștești "ProEtnos". Un an mai tîrziu în aprilie 2010 editura Prut Internațional îi publică memoriile care tratează perioada protestelor și a celor 5 zile aflate în arestul poliției comuniste. În 2011 memoriile sunt reeditate în Ploiești sub același titlu - "Afară din Întuneric". Începînd cu 2012 și pînă în 2017 s-a aflat în Germania. În 2017 se întoarce în Moldova și este angajat operator al Serviciului 112. Începînd cu aprilie 2018 devine șef de tură în cadrul 112.

Luni

În sfîrșit, după aproape 3 săptămâni de convalescență mă externez. Nu doresc nici dușmanilor să fie internați în secția a V-a a spitalului Toma Ciorbă. Și nu vorbesc aici cumva de atitudinea medicilor sau asistenților. Aceștia chiar s-au comportat ca niște urmași ai lui Hipocrate. În schimb m-a șocat situația din saloane. Specificul unui salon pentru infecții serioase este împărțirea în compartimente care, teoretic, sunt închise ermetic. În realitate aceste facilități sovietice erau mai mult de paradă. Eu însă nu am avut loc în ele. În secție nu mai era spațiu liber astfel că am fost cazat la ușa WC-ului, într-un pat arhaic din plasă metalică în care atîrnam pînă la podea și care mi-a provocat dureri serioase de spate. Așternutul era foarte vechi și chiar dacă era spălat, anii au lăsat pe el urme de toate culorile care nu mai puteau fi îndepărtate. Lucrurile mi le-am aruncat într-un dulap metalic complet ruginit pe interior. Cuier pentru haine nu era decît în WC. Iar acolo, într-o singură oră, hainele prindeau niște miasme despre care este mai bine să nu mă exprim. Toaleta, demnă și ea de un spital sovietic mi-ar lua prea mult ca să-i redau aspectul. În salon - aer închis și nici o modalitate modernă de aerisire. Ca să pătrundă aerul de-afară deschideam geamul și ușa de la intrare, însă în acest mod ne-am ales cu răceală și tuse.

Am pășit în afara spitalului cu un sentiment de ușurare și m-am pornit acasă pe jos. Aveam nevoie să las aerul rece și ninsoarea să-mi vînture gîndurile și mirosul hainelor.

Marți

Deși încă nu sunt refăcut mă întorc la muncă, altfel rămîn cu un salariu mizer. Nu mă pot baza pe concediul medical plătit. Și apoi chiar îmi este dor de colegii mei. Serviciul 112 e lansat de curînd, însă chiar de la început provocările au fost uriașe. Mai întâi a fost eticheta politică care ne-a fost lipită. Apoi ne-am ciocnit cu ignoranța societății. Cetățenii în mare parte nu au deprinderi civice și nici nu aleargă să și le însușească. Tonul apelanților e imperativ. Agresiv chiar. Indiferent că e cetățean obișnuit, sau o anumită personalitate aproape toți exprimă aceeași moștenire sovietică.

Primul apel e "specific". Febră 37.2 fără alte simptome. Încerc să-i explic apelantului că viața nu-i este pusă în pericol și că ar fi bine să meargă la medicul de familie. Îmi reproșează iritat că este plătitor de impozite, că are drepturi și nu are de gând să piardă timp așteptând în rînd la medicul de familie. Nu-i pot sta împotrivă. Legislația imperfectă îi este complice. O parte bună a presei și societății civile la fel. I se alocă o ambulanță din atât de puținele disponibile. Cu siguranță cineva în stare gravă va fi nevoit să aștepte în timp ce salvarea, ca o veritabilă farmacie ambulantă, se va uza și va cheltui aiurea resurse ca să alerge la adresa solicitantului inconștient pentru a-i lăsa două pastile de paracetamol. Unul din trei apeluri este de acest gen. Al doilea din cele trei este abuziv sau fals. Aceeași legislație nu ne lasă să le pedepsim deși teoretic suntem în stare. Doar unul dintre ele poate fi catalogat drept urgență. Însă după normele unor țări occidentale maxim 3 din 10. Din această cauză unele state au ambulanțe moderne libere, cu un grad de uzură limitat și care pot interveni la timp într-un caz de urgență și noi suntem prinși în această situație care risipește resursele, supra-solicită mașinile și istovește echipajele, dispecerii și operatorii.

Următorul apel. Iar se cere un taxi și iar sunt înjurat cînd explic apelantului ce înseamnă 112...

Urmează alte solicitări deocheate. Se cere cu disperare ambulanța pentru puțin rimel nimerit în ochi. Și încearcă să refuzi asemenea chemare! Nu contează că s-a rezolvat de la sine și peste 5 minute deja solicită anularea când ambulanța e în drum. Se raportează pe nerăsuflate o unghie ruptă și puțin sînge. Mama copilei e gata să sfîșie operatorul care îi solicită să meargă de sine stătător la medicul de familie. Apoi se solicită a câta oară pompierii pentru aceeași pisică, care urcă în același copac, de două ori pe zi și tot de atâtea ori este cerută intervenția.

Facem haz de necaz cu colegii. În echipa mea de șapte oameni – doi au febra puțin sub 39. Altul are dureri puternice din cauza herniei. Înghite analgezicele ca pe acadele. Mai toți își masează tîmplele. Cefaleea severă ne urmărește ca o umbră. După standardele societății noastre toți ar trebui să chemăm ambulanța.

Miercuri

După un efort de aproape o lună, împreună cu soția mea devenim proprietarii unui minunat apartament. Apreciez inițiativele bune indiferent care le sunt originea. Proiectul "Prima Casă" este o astfel de inițiativă. Drumul spre propria casă nu a fost ușor. Domeniul este controlat de companii imobiliare și tot felul de intermediari fără scrupule. Puși în gardă am ales să nu ne grăbim și astfel am avut timp să învățăm și din greșelile altor familii tinere. Am înțeles că majoritatea apartamentelor puse în vînzare în Moldova sunt moderne și confortabile doar pe panourile publicitare. Companiile de construcții economisesc prin orice metodă. Materiale sunt de slabă calitate. Izolarea fonică e de doi bani. Acoperișurile încep să picure la câteva luni după darea în exploatare. Cele mai multe dintre apartamentele la cheie, mobilate, sunt reparate și dotate cosmetic apoi prețul le este umflat peste poate. Astfel, tocmai când ne-am considerat informați și siguri de noi am nimerit în capcana unei companii imobiliare care avea rolul de intermediar între noi și apartamentul pe care ni-l doream. La scurt timp am ajuns la avocat și gânduri de judecată. Au sărit scîntei, au curs amenințări dar în final ne-a ajutat Dumnezeu să învingem. Acum singurii noștri dușmani sunt ratele și pe ele va trebui să le învingem, 25 de ani de acum înainte.

Joi

Îmi iau inima-n dinți și îl telefonez pe M. Am aflat dintr-un reportaj despre soarta lui și împreună cu soția am hotărît să vedem ce putem face pentru el. A rămas invalid după ce a fost bătut în câteva rînduri de poliția noastră. Ultima oară pe 8 aprilie 2009 după protestele anti-comuniste. M. povestește liniștit. În tonul vocii lui nu simt ură, jale, sau dorința de a impresiona. A fost arestat la Buiucani și dus în binecunoscutul pe atunci Comisariat al Morții. Acolo a fost bătut cu bestialitate, iar a doua zi, fără nici o explicație, a fost eliberat. Sechelele l-au ajuns peste puțin timp și au sfârșit prin a-l lăsa paralizat. A rămas fără familie și copil și nu a mai văzut soarele de câțiva ani. Chiar și așa paralizat, anchetatorii au continuat să-l viziteze, sau să-l telefoneze din când în când. Cu ce scop? Nu este clar. Acum are un singur vis - să poată să meargă fără ajutor la chiuvetă, să-și spele fața. Pentru aceasta avea nevoie de un cărucior special. Câțiva oameni i l-au achiziționat, însă din cauza atrofierii musculare nu poate sta în el. Am apelat la un centru kinetoterapeutic pentru un specialist care, fie să facă un pic de voluntariat, fie să ne ajute pentru un preț mai mic. Nu a fost să fie. Dar nu mă opresc aici. În acel aprilie am fost arestat și eu. Anchetatorii mi-au promis și mie căruciorul, dar m-a păzit Dumnezeu.

Vineri

Dimineața mă trezesc sub impresiile discuției de ieri cu M. Prin fața ochilor mi se perindă anchetatorii și celula de parcă toate au fost mai ieri. Loviturile și înjurăturile imposibil de reprodus ale primilor și pișcăturile paraziților din celula împuțită. Fața desfigurată a lui Mătasaru. Tinerii cu coaste rupte, dislocate sau trupurile lor acoperite cu vînătăi. Acea frică sălbatică care ne era insuflată și întreținută continuu prin amenințări dintre cele mai oribile. Apoi îmi amintesc de lacrimile de fericire din ziua în care regimul atotputernic s-a trezit în opoziție și promisiunile primei coaliții proeuropene. Modul în care aceștia au folosit imaginea noastră de victime ale regimului criminal atîta timp cât asta le aducea dividente politice și tăcerea, sau răceala lor exprimată din momentul în care au înțeles că nu mai reprezentăm potențial electoral. Am învățat multe după acel aprilie și în primul rînd să nu-mi mai fac idoli din anumiți lideri politici. Să-i privesc sceptic pe toți și cu toate astea să merg la vot pentru ca nu cumva prin nepăsarea mea alți tineri să ajungă victime în viitor.

Ajung la serviciu pentru tura de noapte. E vineri seara. E timpul când operatorii și dispecerii de poliție vor fi din nou scoși din minți. Moldovenii încep distracția. Primul apel - bătaie. Al doilea apelant îmi cere să-i fac legătura cu o operatoare tînără și frumoasă. Apoi iar bătăi. Cazurile de violență domestică nu se mai sfârșesc. Se raportează cazuri demne de filmele de groază. Aleargă toate trei Servicii Specializate de Urgență ca să aflăm mai târziu că a fost iar solicitare falsă.

XS
SM
MD
LG