„Jurnaliștii se joacă de-a politica, politicienii au devenit medici, iar expertul a devenit un termen peiorativ”

Onorica Banciu este consultant internațional în politici publice și planificare strategică, cu o experiență de peste 20 ani în țări din Europa de est, Balcani, Caucaz, Asia Centrală și de sud-est. A ajutat mai multe guverne să elaboreze strategii naționale de dezvoltare, să introducă sisteme de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice și a instruit mii de funcționari publici, donatori și reprezentanți ai societății civile. În anul 2019, după revenirea în Republica Moldova, a devenit co-fondatoarea Centrului pentru Analiza Politicilor și Soluții Alternative (CAPSA). Împreună cu parteneri locali și internaționali, Onorica face designul, implementează și evaluează proiecte de asistență în diverse domenii de activitate a autorităților publice.

Luni

Aud clanța ușii. Darius, băiatul meu adolescent, dă buzna în odaia mea.

• De ce nu m-ai trezit la ora 7?
• Bună dimineața, Darius.

La drept vorbind, nu e chiar atât de bună. Ieri seara am admirat rămășițele barocului stalinist din centrul vechi al orașului și nu am băgat în seamă maldărele de ambrozie din curțile alăturate. Imediat ce am ajuns la Artcor pentru tradiționala limonadă și un amurg decent, m-au podidit lacrimile. Au urmat șiroaie din nas. Apoi strănuturi interminabile. În acel moment, privirile acuzatoare ale cetățenilor din jur erau ațintite doar asupra mea. Suspectată de Covid-19, mi-am luat tălpășița. Cu gândul la domnul primar. A promis să curme ambrozia, dar nu a făcut-o. Încă o bilă neagră.

Deci. Noaptea a fost grea, iar dimineața scurtă. Criza de alergie nu te lasă cu una cu două. Iar Darius e teribil de plictisit de restricții, de pandemie, de mine și e tare pasionat de calculator. Mai nou, de ciclism. Nu vrea să piardă o clipă și cere să-l trezesc cât mai devreme. Îi fac micul dejun și-l las în voia lui.

Ascult știrile internaționale. La CNN dezbateri pe tema deschiderii școlilor în SUA. Profunde, interesante, nu excesiv de politizate. Îmi lipsesc dezbateri calitative pe politici publice la noi. Fără să-mi dau seama, lucrurile au degradat enorm. Jurnaliștii se joacă de-a politica, politicienii au devenit medici, arhitecți și ingineri, iar expertul a devenit un termen peiorativ. DW relatează despre campania electorală a lui Trump. Cică, pentru a câștiga la prezidențiale nu trebuie să cocheteze oficial cu rușii, chiar dacă cei din urmă îl susțin evident. Rușii, între timp, s-au evidențiat din nou. Ne asigură că au inventat vaccinul anti-Covid. Mulțumesc, eu mă abțin.

La France 24 toată atenția e la belaruși și la deținătorul celui de-al șaselea mandat de președinte: Alexandr Lukașenko. Cele 80% de voturi obținute de el nu au fost convingătoare pentru mii de cetățeni. Izbucnesc proteste, o persoană moare, câteva zeci sunt rănite, alte zeci reținute, iar fostul-actualul președinte zice că atmosfera alegerilor a fost ca una de sărbătoare. Între timp, guvernul libanez a demisionat, iar al nostru, pe fundalul numărului imens de infectați raportat la populație, a redeschis piscinele. Penibil.

Verific poșta, răspund la mesaje, accept sau refuz oferte de lucru. Lucrez la o propunere de proiect. Apoi continuu cu evaluarea cooperării dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană de la furtul miliardului încoace. Interesante descoperiri.

Nicio veste despre școlile noastre. Deocamdată nu e clar, e nevoie de ghiozdan sau de extra trafic internet?

Seara mă oblig să dau de capăt cele 700 de pagini din „Capitalul” lui Thomas Piketty. Nu funcționează. Pe fundalul pastilelor antialergice și repetării excesive a mesajelor, și așa evidente, somnul vine negreșit.

Marți

• Să-mi dai, te rog, bani. Merg azi cu Jong la restaurant.

Nici nu știu ce anume e ciudat în rugămintea lui Darius. Jong, coreeanul care locuiește cu părinții lui la Nimoreni, vine cu taxiul la Darius. În taxi e și bicicleta lui stricată, pe care băieții vor să o repare vizavi, la magazinul Giant. Apoi, cu Doamne ajută, merg la plimbare și cascadorii la Valea Morilor. Spre finalul aventurii, Darius și cu Jong, ambii de 14 ani, vor merge la restaurant. Nu la cafenea. Nu la pizzerie. La restaurant. La care, vor decide pe loc. Se zice, tot mai des că generația asta e pierdută. Baliverne. La vârsta lor cunosc și pot face atâtea, cât noi nici nu am visat. Sunt independenți, perspicace și au planuri mari. Că ele nu țin de țara noastră, e problema guvernanților nepăsători și alegătorilor fideli, care nici nu bagă în seamă cât de rapid sunt pauperizați. În tot cazul, nici azi nu sunt vești despre anul nou școlar. Opțiunea ieftină – lecții la aer liber, pe larg adoptată în occident, nu pare să intereseze autoritățile noastre. Nu de alta, vor răci copiii afară.

Mă uit peste documentele de colaborare dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, începând cu anul 2014. Le compar cu cele ale Georgiei. Sunt publice și formatul lor e același. Față de ei, un discurs mlădios, plin de simpatie și optimism. Noi, din motive obiective, suntem tratați cu rezerve și suspiciune. Cu toate că miracolul georgian s-a risipit între timp, reformele au fost serioase, iar Georgia a căpătat un statut de stat-model. Funcționarii publici din actualul guvern georgian (am încheiat o colaborare frumoasă cu ei săptămâna trecută), par să fie rezervați când e vorba de celebra mână de fier în mănusă de ”catifea” a lui Saakashvilli. Au, probabil, motivele lor. Însă, un lucru e cert – ei au nu au ratat șansa. Noi, în schimb, da.

Fac o plimbare mai lungă, puțin sport, merg la cumpărături. Trec pe la farmacie să-mi iau o fiolă de flosteron și o seringă. Anul trecut, în loc să-mi dea amendă pentru viteza, nițel, dar foarte nițel depășită, polițistul, la fel de alergic ca și mine, mi-a ”prescris” tratamentul contra alergiei la ambrozie. Un flosteron în pardon și ești ca nouă. I-am urmat sfatul și m-am pus pe picioare. Acum, umblu cu doctoria miraculoasă în geantă și nu am curajul să pășesc pragul instituțiilor medicale. Mai știi, intri cu alergie și ieși cu Covid. Las pe mâine.

Întreb dacă binoclul a ajuns în țară. Prietenul îmi zice că mai durează. De câteva luni am dezvoltat o pasiune, foarte comodă în pandemie. Astronomia. După ce am citit romanul nu atât de reușit al lui Murakami, IQ84, glumeam la tema celor două luni. Gluma e glumă, dar încet-încet am început să ne întrebăm ce e chestia aia mică lângă lună, dar cealaltă, mai mare și tot așa. Ușor, am început să urmărim cerul prin aplicația de la telefon și, cum se spune, cu ochiul liber. La activ e Saturn, Jupiter și Marte. Ne pricepem puțin la constelații și galaxii. Avem simțul timpului și al spațiului. Aproape la nivelul secolului 15. Rămâne o nimica toată – să ochim Mercur, Venera, Pluto și Neptun. Și tot restul.

Arunc o privire spre cer. Dacă nu ar fi luminile de la Președinție, am putea vedea multe stele.

Miercuri

• Mami, am terminat să-l citesc pe Stephen Hawking. Îmi cumperi jocul?

Începutul zilei pare promițător. Explicațiile mele, precum că achiziționarea jocului se va produce atunci când va termina de citit Sapiens-ul de Harari, în mod previzibil, nu au ținut. Și așa cum de la Revoluția Neolitică, la care s-a oprit, până la istoria din zilele noastre mai e mult sânge, lacrimi și transpirație, mai bine nu ar pierde timpul și ar lua cartea în mâini. Nu comentez replica lui Darius și mai ales privirea adolescentului înfuriat, dar este unul din momentele alea când te întrebi – cu ce am greșit? Câțiva ani în urmă nu lăsa cărțile din mână. Le citea voluntar și cu plăcere. Gratuit. Pe semne, hormonii năstrușnici, pe fundalul toropelii din pandemie, transformă copiii, oficial angelici, în creaturi malefice.

Sunt într-o ședință pe Zoom. O ședință serioasă, cu oameni serioși, pe o temă serioasă.

• Mi-i foame. Dă-mi, te rog, mânca....

Darius, dă buzna peste mine, nas în nas cu mediul serios în care mă aflam. Și l-am prevenit. Cei serioși nu păreau deranjați. Și mai puțin persoana care timp de cinci minute amesteca zahărul, până când cineva, mai sensibil, nu a rugat-o să înceteze. Zahărul, sigur s-a topit.

Prin acest mic incident am echilibrat relațiile noastre cu adolescentul. Deci, trebuie de făcut mâncare. Este, probabil, una din activitățile casnice care îmi produce cea mai mare plăcere. Dar nici aici nu e totul simplu. Am avut neatenția să-l ispitesc pe băiat cu mirodeniile din cufărașul adus din Asia și din acel moment cere doar mâncare sofisticată. Pho în loc de zeamă, biryani în loc de pilaf, shakshuka în loc de ochiuri și samosa în loc de plăcinte. Cu lemongrass, cumin, garam masala. Și chilli. Anul trecut, directoarea unui colegiu culinar de la noi îmi zicea că ei nu folosesc piper negru în pregătirea bucatelor. Nu au bani să procure ingredientele, deci cea mai mare parte e adusă de elevi, care și mănâncă produsul final. Așa cum ei sunt minori, iar piperul, cică, e tare dăunător, ei nu-l folosesc la gătit. Iar noi, la Chișinău, vorbim despre fine dining.

Privesc ultimele epizoade din Borgen în speranța că voi adormi ușor. Cum să nu. Politicienii danezi, cu adevărat onești, la formarea coaliției de guvernare, discută politici publice. Nu funcții. Nu merg la mârșăvii, chiar dacă picanteriile din viața lor sunt expuse de opoziție. Prin decență, fără urmă de vanitate, îi conving pe cei indeciși (ca mine) să voteze.

Îmi stă gândul la mâncare. Nu am făcut sport, deci, nu mănânc după șapte. Oricum, nu pot înceta să mă gândesc la copănelele dezosate picante și la humusul proaspăt gătit. Ah, da, și la afine. Măcar fructe. Borgen se termină. Când colo, se aprinde lumina la bucătărie. Se aude o melodie. Mai pe vals. Nu mă urnesc din pat. Dacă pășesc hotarul bucătăriei, depășesc greutatea. Prin crăpătura ușii, în ritm de vals, intră perechi de copănele, lunecând voios prin pasta de humus. Se apropie tot mai mult de pat și mă îndeamnă mlădios să iau parte la festin. Îmi pun plapuma peste cap. O oiță, două oițe, trei oițe, patru oițe, cinci copănele...

Joi

Fac o analiză a economei noastre în ultimii ani și realizez că a ajuns momentul să schimb sintagma celebră – ”cea mai săracă țară din Europa” pe ”una din cele mai sărace țări din Europa”. După ce aproape două decenii am stat în fruntea clasamentului (Albania ne-a devansat pe noi în 2000, iar pe Kosovo, cu tot respectul, o excludem), iată că din 2019 Ucraina a luat întâietatea. Propoziția se schimbă, esența ba. Cu nivelul nostru al PIB-ului și al veniturlior disponibile ale populației, suntem poporul, care nu are altceva de făcut decât să muncească pentru cei avuți. Așa zice Piketty, ”Capitalul” căruia în sfârșit l-am dat gata. Preocuparea lui este cum să reducă inegalitatea prin impozitarea capitalului chintilei celei mai bogate din întreaga lume. Preocuparea noastră este cum să lungim deconspirarea furtului miliardului, căci acuși vin alegerile. Mai știi ce se elucidează? Din nou alegeri. Între ele sunt doar câteva clipe, timp în care poporul nostru necăjit încearcă să respire.

Revenim la ziua de azi. În Liban, proteste, în Belarus, proteste, în Republica Moldova, tot proteste. Unii au rămas fără jumătate de oraș din cauza incompetenții guvernului, deja demis. Alții s-au ales cu un președinte nedorit și un contra candidat exilat. La noi agricultorii se plâng guvernului pe secetă și grindină. În alți ani pe înghețuri. În alți ani pe dăunători (insecte). Paradoxul e, că lucrând în acest domeniu (jos pălăria!), agricultorii ezită să-și asigure riscurile contra calamităților naturale. De ce să cheltuie banii, dacă, cu Doamne ajută, poate va fi un an roditor? Fondul de subvenționare a riscurilor în agricultură este, practic, nevalorificat și, dacă sincer, îmi pare oarecum tupeist să protestezi când există sectoare aflate obiectiv pe brânci din cauza pandemiei. Sectoare care nu au beneficiat constant de subvenții. Sau deloc.

Fac cumpărături, plătesc facturile, fac plinul și spăl mașina. Se pare ca am nevoie de un masterclass de la politicienii care reușesc să trăiască cu 5-6 mii lei pe lună.

Încep să fac curățenie. E un proces care niciodată nu se termină. Ajungi la jumătate de apartament și între timp, din nou apare praf. Și firimituri. Și urme de roți de la bicicletă. Dincolo de asta, azi Darius a fost, aproape, cumsecade. Unica doleanță să-i mai cumpăr încă două tricouri. La moment are la activ șapte tricouri negre, patru perechi de pantaloni negri și o cămașă hawaiană. Mai are nevoie de două tricouri, tot negre. Black is the new black. Zice că e bine să știe că în sertar îl așteaptă un teanc de tricouri negre pliat frumos, pentru cele câteva escapade zilnic. Executat.

Seara mă răsfăț puțin. E joia dulce.

Vineri

Câinele Oscar are un an. E un husky care iubește oamenii. Necondiționat. Tentativa de a-l crește la mine în apartament a eșuat. Câinele, ca și omul, are nevoie de spațiu. Și libertate. Eram sigură că și-a găsit-o în noua casă. M-am înșelat. Trist.

Discuțiile, de ce Kamala Harris e partenera lui Joe Biden în alegerile prezidențiale din SUA, continuă. Misogine. În secolul 21. Într-o țară dezvoltată. În Bangladesh, în primele săptămâni eram invizibilă la serviciu. Fiind șefă. A trebuit să muncesc mai mult și mai bine decât oricând. Precum nevăzătorul își ascute auzul și mirosul, așa o femeie, într-o societate patriarhală (majoritatea), ca să fie auzită, trebuie să fie mai inteligentă și mai perspicace decât cei din jurul mesei. După ce devin auzite, mai are sens să te întrebi dacă femeile merită să dețină funcții de conducere?

Săptămâna se încheie și nicio veste despre școală.

Vecinul cu sfredelul a revenit din vacanță. Ședința se amână.

O prietenă mi-a făcut injecția cu flosteron. În sfârșit am savurat plimbarea.

Întreaga săptămână viitoare vom fi deconectați de la gaze. Chiar atât de greu e să verifici sistemul? De aici, se conturează și activitățile de weekend. Voi face mâncare pentru următoarele cinci zile, timp în care doar duș rece. Sunt mici certitudini în marea incertitudine în care trăim. Mulțumesc, MoldovaGaz.

Sună cineva la ușă. Trebuie să vă las. Fiți sănătoși!