Linkuri accesibilitate

„Să-mi curăț și eliberez sufletul de povara necunoașterii trecutului, să se aștearnă pacea în inima mea...” (VIDEO)


Dorina Datcu Diaconescu

Jurnalul săptămânal cu Dorina Datcu Diaconescu

Născută la 30 ianuarie 1955 la Bucureşti. Tatăl era bucureştean, iar mama refugiată din Basarabia ocupată în 1944. Urmează cursurile unui liceu teoretic din Bucureşti (secţia uman), pe care este forţată să-l schimbe în 1972, în urma ordinelor date de Securitate, care îi întocmise dosar de urmărire din cauza corespondenţei intense pe care o avea cu Radio Europa Liberă. Din aceleaşi motive îi este respins dosarul de admitere la Facultatea de Filozofie şi urmează cursuri postliceale de recepţioneri. Lucrează ca recepţioneră în hoteluri din Bucureşti până după Revoluţia din 1989, când înfiinţează împreună cu soţul ei o firmă prosperă de construcţii de piscine. Actualmente este pensionară. A fost protagonista filmului „Dorina şi Securitatea”, realizat de Radio Europa Liberă.

Luni

După toată agitaţia de săptămâna trecută prilejuită de călătoria în timp, în Basarabia, cu treziri matinale şi alergătura pe ruta Chişinău-Cahul-Chişinău, astăzi mă răsfăţ şi mă trezesc de voie, fără alarma telefonului sau a ceasului deşteptător. Îmi beau cafeaua în linişte, fără ştiri TV, fără conversaţii despre cele ce urmează să fac. Mă uit pe geam la grădină scăldată în lumina palidă a soarelui dimineţii. Ceaţa se ridică lent, dezvăluind tufele încă înflorite de trandafiri. Îl zăresc în depărtare, dincolo de lac pe amicul bâtlan în poziţia de statuie, cocoţat pe creangă lui favorită. Nici lui nu-i vine să se îndepărteze prea mult, spre tărâmuri mai însorite. Îmi ţine companie. Până când?

Ultimele impresii din călătoria în Basarabia încep să se decanteze. Analizez ce a mai rămas în sufletul meu după această a doua călătorie pe urmele strămoşilor şi totodată participarea la conferința Antinostalgia a Europei Libere de la Universitatea „B.P. Haşdeu” din Cahul.

​Revăd înregistrarea video a conferinţei desfăşurate într-o sală de curs. Auditoriul este compus din studenţi ce par destul de interesaţi de filmul realizat de Eugenia Creţu ce rulează timp de aproape 25 de minute pe un ecran montat alături de bannere cu imagini din „epoca de aur” a comunismului. Este dedicat experienţei mele traumatizante din tinereţe în confruntare cu Securitatea română, despre dosare de urmărire, despre viaţa de refugiată a mamei de pe tărâmul natal - Cahul din anii ocupaţiei bolşevice. Participă la dezbatere ilustrul diplomat, fost ambasador al Republicii Moldova în SUA şi Canada, dl Igor Munteanu, şi lectorul facultăţii, istoricul Vitalie Ponomariov. Se discută despre războiul hibrid dus pe toate canalele media, inclusiv pe reţelele de socializare.

Sunt surprinsă de faptul că în Republica Moldova încă nu s-a produs procesul de lustraţie a clasei politice, că arhivele KGB sunt în continuare inaccesibile istoricilor. Cu cât apropierea de Moscova este mai mare cu atât decalajul faţă de România creşte în procesul de transparenţă şi de igienizare a vieţii politice. Se pare ca le lipseşte un Ticu Dumitrescu, fie-i ţărâna uşoară!

Nimeni nu îndrăzneşte să ia taurul de coarne şi să abordeze un subiect extrem de fierbinte, după mine, cel referitor la revenirea Basarabiei între graniţele istorice ale României Mari. Continuu să cred că aceasta este singura şi cea mai firească soluţie la problemele economice, sociale, politice din Republica Moldova. Mă simt cumva din alt film, anacronică în hainele mele tradiţionale intens înflorate, cu unicul şi cel mai autentic opozant al regimului ceauşist, basarabean din Orhei - Paul Goma, în suflet şi în gând.

Din publicul timorat şi destul de inert pentru vârsta lor se desprinde remarca cinică a unui tânăr la întrebarea incitantă a lui Vasile Botnaru dacă e cineva care contra unei remuneraţii importante ar face murdara meserie de troll, echivalenta cu cea de informator din vechime. Răspunsul a fost demoralizant pentru întreaga asistenta: „Fiecare om are un preţ!”. No more comments...

Marți

Mă despart cu greu, dar, totuşi, pe fugă de îngeraşa mea Eugenia Creţu (entuziasta şi talentata realizatoare a filmului din seria „Pur si simplu” de la REL) că să prind avionul ce mă duce la Bucureşti. Mă gândesc cu drag la oamenii pe care i-am cunoscut aici, la Chişinău, şi care m-au tratat regeşte, copleşindu-mă cu prietenia lor. Am senzaţia că ne cunoastem dintotdeauna, de atâta simpatie nu-mi amintesc sa mă fi bucurat decât în copilărie când împărţeam totul (cărţi, jucării, haine) cu prietenele, ca nişte surori de cruce, fără rezerve, fără secrete.

Acasă toate sunt neschimbate, poate doar Tigruţa să mai fi pus ceva kilograme în plus de la răsfăţ şi ospăţ...

Spre seara plec la copii, la Londra. În afară de un joc lego-science şi cărţi pentru nepot nu le-am mai luat nici dulceţuri făcute de noi, nici fagure de miere. Mi-au zis că au de toate şi nu are rost sa mă car cu ele pe avion.

Îl zăresc printre pasageri pe Adrian Despot cu toata trupa „Viţa de vie”. Or merge şi ei la concertul King Crimson, probabil. Caut şi alte figuri cunoscute care să fie interesate de eveniment, dar nu recunosc pe nimeni.

Ajungem cu bine la Luton, de unde luam un autobuz şi apoi metroul. În două ore suntem în căsuţa „iepuraşilor” noştri, unde miroase a sirop de vişine şi pandişpan fierbinte. Băieţii (soţul, fiul şi nepotul) se pun imediat după masă pe treaba - la costrucţia noului robot. Ne culcăm târziu, fiecare cu visele lui şi cu mâţele Popeasca şi Pascal veghindu-ne toată noaptea...

Miercuri

Ne trezim cu Tudor în pijama la noi în pat, nerăbdător să ne povestească despre veveriţele care i-au dansat noaptea pe acoperiş. Mă încrunt neîncrezătoare în poveştile lui. Ne giugiulim, dar mami ne zoreşte cu micul dejun. Văd pe geamul sufrageriei două veveriţe gri, grăbite să adune câte ceva din grădină. Deci nu erau imaginare, ca pisica albă cu care vorbea până nu demult. Pleacă la şcoală purtând pe umăr pe post de ghiozdan o tolbă în care duce un caiet şi câteva creioane colorate. Atât!

Noi ieşim la plimbare prin „târg” în căutarea magazinului cu pălării. Intrăm la „Harrods”, unde preţurile m-au ţinut la distanţă de orice pălărie, oricât de modestă. Vremea e nesperat de bună (nu plouă!!!), aşa că ne plimbăm de drag pe străduţele cu case superbe, toate cu câte o mică grădină în faţă, amenajate cu gust. Sunt încântată de tot ce văd: oameni senini, manieraţi, curăţenie desăvârşită şi multă, multă verdeaţă.

Seara îl sărbătorim pe Tudor, care împlineşte nouă ani, cu făclii, artificii şi vată de zahăr pe băţ în parc.

Apoi fuga la sala „Palladium” la concert...

Joi

Am avut încă o săptămână aventuroasă, ca tot anul 2018, de altfel, în care mi s-au întâmplat lucruri extraordinare, de neimaginat cu doar câţiva (mai bine de 20!) ani în urmă. Să mă pregătesc pentru înălţări, looping-uri şi, poate, căderi (Doamne, fereşte!). Zbor de la Londra spre casă, la Bucureşti. Dimineaţă mi-am luat rămas bun de la ai mei cu, niciodată destule, sarutări şi îmbrăţişări.

Tudor, ca să mă surprindă cu talentul lui, îmi cântă o melodie veselă la pianina lui, dupa care o zbugheşte spre şcoală, de parcă l-ar aştepta numai prăjituri cu ciocolată acolo. Taică-su abia ţine pasul cu el pe trotinetă, până la staţia de metrou. Eu m-am mai consolat cu ideea că sunt cu toţii pe făgaşul cel bun, că nu-i dracu' aşa de negru şi cu burca pe faţă... Am petrecut ziua de naştere a nepotului în bubuituri şi explozii de artificii, cu foc de tabără şi bâlci de Bonfire Fairy - sărbătoare anuală a insularilor închinată luminii şi focului.

În avion îmi rememorez momentele de mare bucurie trăite la concertul de la sala „Palladium” (2.200 de locuri) a trupei King Crimson din turneul lor european „Uncertain times”. Citesc o cronică muzicală în care un reputat comentator al vieţii artistice londoneze aminteşte de aprecierea făcută prin 1970 de Jimi Hendrix, când i-a auzit prima dată, spunându-le că sunt „the greatest band in the world”. Într-adevăr au fost şi sunt de aproape 50 de ani the best in progressive rock.

Traversez Bucureştiul de la nord la sud într-o oră jumate în traficul greoi şi în claxoane exasperante. Nu ştiu de ce, dar speram ca între timp să se fi schimbat ceva în bine, ca prin minune şi lumea să fie mai relaxată şi mai bucuroasă de viaţă. Tot e bine că ninge ca în poveşti peste vieţile noastre.

Vineri

Azi e zi de târg. De cărţi, la Gaudeamus.

Plec cu două ceasuri mai devreme de acasă, dar stau aproape o jumătate de oră blocată în ambuteiaj la doi paşi de Romexpo, destul cât să ratez lansarea de la Polirom a ultimului roman al Gabrielei Adameşteanu „Fontana di Trevi”. Dar am reuşit să obţin un autograf înflorat de la Ana Blandiana pe ale sale „Variaţiuni pe o tema dată”. Tot de la Humanitas mi-am luat hrana pentru suflet „Dialoguri secrete” al Ioanei Pârvulescu. Nu stau mult pe gânduri şi iau „Complimente de la tanti Haritina” în speranţa că i-o pot trimite profesorului Vitalie Ponomariov la Cahul. Sunt sigură că jinduieşte după ea (conţine mai mult de 700 de pagini de documente despre spionajul sovietic în România culese de Vadim Guzun).

Pe lungul drum spre casă îmi defilează în minte imagini din Chişinău cu oameni dragi, chipurile copiilor frumoşi şi cuminţi ai Anei Onica (nepoatele ei), în casa căreia am petrecut o seară de neuitat. M-am bucurat de bucuria doamnei Anastasia, profesoara din Tochile-Răducani, care îmi spune că a aflat cu surprindere de la o fostă elevă că a “jucat” într-un film difuzat pe TV Moldova 1.

E filmul Eugeniei Creţu, în care apare această fiinţă de-a dreptul miraculoasă care îmi povesteşte lucruri neştiute de mine despre bunicul Dumitru şi care m-a dus să văd locul unde fusese casa lui până în august '44, biserica unde cântase o vreme. Revăd în gând imagini dezolante cu blocuri părăsite din Cahul, firma luminoasă omniprezentă a băncii „VICTORIA”, cofetăria „Catarsis” de care am făcut cu toţii haz pe drumul spre Universitate.

Pricep abia acum ca toate acestea erau anume semnale pentru mine de la mama (Victoria) să-mi curăţ şi eliberez sufletul de povara necunoaşterii trecutului, să se aştearnă pacea în inima mea şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru toţi oamenii minunaţi pe care mi i-a scos în cale şi care, prin interesul pe care l-au manifestat pentru întâmplările tinereţii mele, prin talentul şi dragostea lor, mi-au redat încrederea în mine şi în ceilalţi. Aici îi pomenesc cu recunoştinţă pe jurnalistul Valentin Şchiopu de la PressOne, dna Oana Serafim (şefa secţiei române din Praga a Europei Libere) de a cărei atenţie intensă şi entuziastă mă bucur de aproape un an, Eugenia Creţu cu echipa din Chişinău şi toţi cei ce m-au purtat cu simpatie în gândurile lor.

Dorina şi Securitatea (II)
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:11:49 0:00

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG