Doctor habilitat în filologie, critic literar, poet, laureat al Premiului Național, șeful sectorului de literatură română contemporană la Institutul de Filologie al Academiei de Științe. Fost deputat în primul parlament democratic, fost consilier al președintelui Lucinschi. Născut în 1 septembrie 1948 la Cigărleni, Ialoveni.
Luni
O noapte grea pentru organismul meu slăbit. Se anunță schimbarea vremii. Și o eclipsă totală de soare pe undeva. Cine suferă de meteopatie știe ce înseamnă aceasta. Trag cu ochiul prin Facebook. Îmi place să scormonesc în acest Babilon de comentarii, opinii și datul cu părerea și să aleg între textele de manipulare, ideile fixe sau punctele de vedere trăsnite grăuntele de adevăr. Apoi să reconstitui scenariile verosimile a ceea ce se întâmplă în jurul nostru ori ce are a se întâmpla într-un viitor previzibil.
Azi m-a exasperat un catren de zisă poezie unionistă: „'Nainte, 'nainte spre ReUnire,/ Hotarul nedrept să-l zdrobim!/ Să trecem Prutul, ne trebuie Basarabia/ De-o fi să ne-ngropăm de vii.” N-aș fi băgat în seamă inepțiile perorate și le-aș fi trecut în categoria naivităților tinereții dacă dincolo de toate nu s-ar resimți „un program de țară” cu multă demagogie politicianistă, alimentată copios de la București și de la Chișinău. Un program de reunificare gălăgios, cu niște obiective utopice, fără nici o tangență cu realitatea, provocator și gratuit. Dincolo de acesta întrevăd niște interese oculte și un joc periculos. Cu atât mai mult că, de altă parte, suntem pur și simplu striviți sub avalanșele unui alt „program”, „de statalitate”, la care se lucrează profesionist, cu metode diabolice verificate, prin incitarea celor mai joase instincte și printr-un atac permanent de manipulare a conștiințelor. Impresia de joc sinistru, de absurd, un sentiment de provocare primejdioasă și un presentiment al unor consecințe dramatice persistă cu putere.
În acest context de provocări și manipulare nu e întâmplător că cetățeanul simplu, mă refer la cel onest și patriot cu adevărat, se întreabă și mă întreabă și pe mine: „Spuneti, dle prof. ce facem? Sustinem PUN? prelungim sa sustinem PL? Ori mai facem un partid? PCD - Partidul Celor Dezamagiti (sau disperati)?”. E întrebarea dnei Xenia Lozinschi, o moldoveancă din Italia, o mare sufletistă, ale cărei sincere intenții nu le-am pus niciodată la îndoială.
Ce să-i răspund? Ce aș putea să-i spun? Nu sunt obișnuit să umblu cu vorbe deșarte, să dau sfaturi „înțelepte”, „corect” îmbunghiate la vestonul patriotic. Și nici să mă dedau unor patetice sloganuri de îmbărbătare nu pot. Tac. Cu o tăcere care mă asurzește și care-mi boronește carnea ca un tractor cu toate plugurile lumii. Ce aș putea răspunde la acest dramatic: Ce facem? Știu ce e de făcut și cum ar trebui făcute toate ca să ieșim din acest cerc vicios. Dar mai știu că pentru aceasta e nevoie de multe și, în primul rând, de mulți oameni și de pârghii de putere puternice. Un Mesia nu e suficient. Și nici un partid, din cele mai la vedere, de la guvernare sau din opoziție, nu văd să fie capabil de un răspuns satisfăcător. Independența, votată acum 27 de ani, ar fi putut, ipotetic vorbind, fi o cale pentru existența unui al doilea stat românesc. Dar, astăzi e clar, am ajuns într-o fundătură fără nici o perspectivă. N-am avut o elită pe potriva sarcinilor înaintate de istorie și nici o practică de administrare politică a unei țări, cum au avut cei din Țările Baltice. Ne-a rămas unica alternativă – reunirea cu România, dar nu în formula festivalurilor zgomotoase și a dansatului, ca papuașii, în jurul focului. Și – ferească Sfântul! – în nici un caz soluția imperativă „ordon, treceți Prutul!”, care ar fi o catastrofă, nu o împlinire națională.
De la aceste gânduri am trecut la lectura unei teze de doctor: „Eminescianismul: spirit tradițional și modern în poezia română contemporană”. În septembrie e susținerea și trebuie să scriu un aviz.
Între timp m-a telefonat la skype Fioghin Calistru, marele buntușnic al manifestărilor din 1988-1989, cel care a făcut și vreo cinci luni pușcărie pentru că a citit în plină stradă, în mijlocul unei mulțimi electrizate poezia lui Mihai Eminescu „La arme!”. Acum s-a retras, cumințit, în România, la Sfântul Gheorghe, simțindu-se bine, spune el, printre maghiari și printre urși. „Cumințit” e un fel de a zice, fiindcă tot un răzvrătit a rămas, un rebel al picturii care muncește ca un ocnaș, luptând cu carnația pastelor sale, pe care le frământă într-o îndârjire sălbatică, primară în intenția să scoată din ele aburul pur al culorilor.
Marți
Continuu să citesc teza despre eminescianism. În ciuda patimilor omenești și a intemperiilor istoriei, Eminescu rămâne fermentul viu, spiritul neclintit al literaturii române, liantul care susține o continuitate canonică, deschisă mereu spre noi orizonturi creatoare.
Ah, aceste patimi omenești meschine, acest egoism agresiv, orb ca orice pasiune fără o țintă mai înaltă! Pentru un organism primar acest forfot virulent al materiei este o reacție vitală de autoconservare, expresia firească a luptei pentru existență. Pentru o societate umană, fără o elită care să cultive idealul și să stimuleze prin propriul exemplu de distanțare și generozitate altruismul, lupta de interese devine o putere distructivă, autodevoratoare.
Aceste gânduri mi le-a sugerat constarea pe care am făcut-o azi într-un interviu pe care mi l-a luat azi Valeria Vițu pentru RFI. Impasul „statatilității Republicii Moldova” se vădește și în felul îngust pătimaș și egoist de a concepe și a practica politica la noi, în lipsa unor diferențe de esență între partidele de la guvernare și cele din opoziție. De aici și dezorientarea alegătorului basarabean. Absența unor alternative reale creează și impasul opțiunilor politice. Luate la bani mărunți, nici partidele de la guvernare, nici cele din opoziție nu oferă un model de europeneitate și democrație. Interese oculte, oligarhice în spatele lor, un sistem de selecție negativă a cadrelor după criteriul loialității față de șef, lipsa unor strategii politice și a unor programe de dezvoltare încadrate într-un sistem coerent de gândire și acțiune. Iar, în consecință, veșnica mișcare browniană din politica noastră, felul de a reacționa părtinitor, emotiv, neprofisionist, pompieristic la urgențele momentului, aruncările și ridicările aleatorii a batistei pe țambal. Și...urmările imprevizibile. Uneori chiar fatale. Câtă energie a cheltuit opoziția noastră în lupta pentru referendumul cu alegerea președintelui prin vot secret! Și rezultatul?...
Am trecut pe la piață. Abundență de toate, dar scumpete mare. Doar lumânările la țigănci și harbujii am văzut că s-au ieftinit. Primele, comenta o bătrânică, e periculos să le cumperi, fiindcă sunt din stearină și riști să te alunge popa din biserică, iar harbujii... sunt plini de nitrați. Bagă țăranii îngrășăminte. Să tragă mult la kil. Și vând otravă.
Miercuri
Zi senină azi. Mi-amintesc un alt 23 august, din 1989, când la Chișinău a fost un miting uriaș. Primul miting la care s-a vorbit deschis, în fața a zeci de mii de oameni despre pactul Molotov-Ribbentrop. Tocmai când vorbeam eu, turna cu găleata. Era un elan colectiv care-ți dădea aripi. După deceniile de muțenie, simțeam în orice fibră a corpului meu (și asta era percepția generală, a fiecăruia din cei prezenți în piața din centrul capitalei!) marea bucurie a CUVÂNTULUI spus, auzit.
Și o veste îmbucurătoare. Republica Moldova a solicitat includerea pe ordinea de zi a celei de-a 72 sesiuni a Adunării Generale ONU a problemei retragerii pacificatorilor ruși din Transnistria. După înțelegerile cu Ucraina, e al doilea semnal bun. Rămâne acum ca și aici să ne mișcăm. E nevoie de adoptat urgent o lege specială despre teritoriul provizoriu necontrolat, care să reglementeze statutul Transnistriei și tot ce ține de relațiile cu această zonă a țării. Asemenea legi există în Ucraina, Azerbaidjan. Va face guvernarea actuală acest pas? Deocamdată am mari îndoieli. Tocmai un asemenea gest ar însemna tăierea nodului gordian în geopolitica noastră ezitantă.
Recitesc jurnalul lui Alexei Marinat „Eu și lumea” apărut recent la editura „Cartier”. Am o doctorandă care face o teză cu proza documentară a acestui autor. Lectura îmi dă o senzație acută de agonie. Dar nu în sensul thanatic al cuvântului, de stare care precede moartea. Are cuvântul „agonie” un sens de întrecere, de luptă, de înfruntare piept la piept. Ei bine, găsesc în cartea lui Marinat o luptă acerbă a omului simplu, bun, inocent, nevinovat, cu un sistem sălbatic, neîndurător, dar, totuși, cu multe fisuri umane în el. Oricând în cadrul acestui angrenaj de sălbătăcie barbară strălucește, imprevizibil, câte o luminiță de omenie, înțelegere, compasiune. Probabil, senzația aceasta vine și din anumite calități sufleteși ale autorului care transpar din gesturile, reacțiile și comentariile la ceea ce se întâmplă în jurul său. Alexei Marinat este un sufletist, naiv, încăpățânat în atingerea scopurilor sale. Sunt lucruri care se simt chiar dincolo de limba cam rudimentară și pe alocuri aproximativă.
Joi
Prezent la instalarea unei plăci comemorative pe casa unde a locuit Lidia Istrati. Lume puțină. Îmi imaginez ce s-ar fi făcut în această curte dacă și-ar fi anunțat prezența vreun politician cu pârghii de rezolvare a „problemelor”! Câți profitori s-ar fi înghesuit aici! Câțiva deputați din primul parlament pe care i-am întâlnit arată nu știu cum obosiți, palizi, dezorientați.
Numai dl Dumitru Noroc – optimist și plin de viață precum a fost întotdeauna. A lucrat cu Nicolae Testimițeanu, ministrul sănătății între 1963-1968. În aceeași perioadă – 1963-1970 – vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSSM era un alt mare patriot, Anatol Corobceanu. Doi oameni politici adevărați. Ei au reușit să creeze înt-un sistem totalitar o rețea de cadre naționale, care în doar câțiva ani a pus bazele învățământului medical în limba română. O asemenea peformanță politică, cred, a mai avut la noi doar Nicolae Costin la Primăria Chișinăului. Până la urmă au fost înlăturați. Și Testimițeanu, și Corobceanu. Nu fără ajutorul unor carieriști autohtoni care le-au râvnit și care le-au luat până la urmă locul. Pe unul dintre aceștia l-a vizat Lidia Istrati în „Îngăduie, omule!”. Gest fatal pentru ea. N-a mai putut să publice nimic mulți ani de zile.
Iar în acest timp – mari pregătiri în Piața Biruinței (asta era denumirea Pieței Marii Adunări Naționale înainte de 1990)! Aici s-a celebrat „eliberarea” de sub „fasciști”. Evident, „fasciștii români”. Și gloatele, înfierbântate de ritmuri primare, s-au zbenguit, au ovaționat. Mai rău e că majoritatea sunt tineri care nu conștientizează că țopăie pe mormântul viitorului lor.
Vineri
Doctorandul meu Constantin Ivanov mi-a trimis un capitol din teza sa. „Imaginarul răului în literatura română”. Aceasta e tema de studiu. Interesantă și, zic, de actualitate. Îmi place băiatul. Doritor de a cunoaște cât mai multe, harnic, conștiincios, prinde sugestiile din zbor. A citit toate cărțile pe care i le-am indicat pentru lectură și încă o bună bucată de bibliotecă pe de asupra. Am fost conducătorul tezei la soția sa, Nadejda, la fel de bună ca și Constantin. Nadejda a susținut deja teza despre animus și anima în proza lui Mircea Eliade.
În ciuda perspectivelor care parcă se închid pentru cercetare, avem și tineri foarte buni care perseverează, merg înainte. E printre puținele prilejuri de bucurie și speranță. Viața e, totuși, frumoasă!