S-a născut în 12 iulie 1979. A studiat la Facultatea de Jurnalism a USM. Primul serviciu a fost la Antena C, apoi la agenția de presă Flux, a urmat PRO TV și PRO FM, apoi mulți ani de Europa Liberă, câțiva de Publika și face deja patru ani de jurnalism specializat în sănătate. E coordonatorul media al platformei online E-Sănătate. În curând va îmbrățișa o altă profesie, dar despre asta într-un alt jurnal săptămânal la radio Europa Liberă.
Luni
Luni e aproape mereu o zi grea. Nu pentru că ar fi mai deosebită decât celelalte, ci pentru că știi că urmează o săptămână de muncă intensivă, iar tu vrei să mai lenevești după week-end. Deci luni m-am trezit cu o poftă de leneveală și cu greu am acceptat să mă ridic din pat, să mă pregătesc de serviciu. Tradițional, mi-am pus la fiert apă și mi-am făcut o limonadă. Specialiștii în nutriție spun că face bine organismului, iar eu încerc să-i cred, poate și din simplu motiv că domeniul cumva mă obligă.
Ziua a fost plină de evenimente. Deși mulți jurnaliști consideră că e complicat să scrii în fiecare din același domeniu, pot să-i contrazic. În Moldova poți face platforme specializate pe orice domeniu. Atâtea sunt de scris. Mâini să-ți ajungă. Subiectul zilei e reforma spitalelor despre care se discută de aproape un deceniu și care pare să nu mai aibă finalitate. O văd pe colega mea Irina Papuc agitată din cauza unei analize la care a lucrat vreo patru zile. E indecisă – s-o dea, să n-o dea. A citit cel puțin vreo zece studii internaționale despre felul în care s-au făcut reformele spitalicești în diverse țări, mai mult sau mai puțin dezvoltate. Constată că Moldova și-a făcut un concept de modernizare a acestui sector după modelul Croației, care nu e tocmai potrivit pentru noi, și chiar experții internaționali din această țară care au făcut o analiză a sistemului au sugerat că ar fi bine să ne uităm pe la alții. Am convins-o că e bine să dea analiza, pentru ca măcar cei din domeniu să fie informați ce-i așteaptă.
Eu m-am ocupat de o altă problemă cu care se confruntă acum instituția la care lucrez – cea care vizează excluderea ONG-urilor din procesul de negocieri a grantului pe țară oferit de Fondul Global, organizația internațională care sprijină financiar Moldova în lupta cu HIV/SIDA și cu tuberculoza în proporție de 90 la sută. Înțeleg că bătălia e la cuțite, mai ales că excluderea a avut loc cu încălcarea mai multor proceduri. Scrisori, telefoane, întâlniri cu reprezentanți ai misiunilor diplomatice la Chișinău, strategii de comunicare, și știri. Nu știm ce finalitate va avea acest proces. Este important măcar să fim auziți.
Am ieșit din birou ca de obicei ăe la 8 seara. Visez să ajung cât mai repede acasă să mă ocup de lucruri mai pământești.
Marți
Nu e o zi care m-a marcat prea mult. A fost o continuare a zilei de luni, cu aceleași tabieturi de dimineață și muncă de salahor. Mă desprinde de rutină mama. M-a anunțat că ajunge diseară la Chișinău împreună cu nepoții și cumnata. David, singurul nepot al familiei, deocamdată, vrea să vadă elefanți. În zadar i-a spus maică-sa că nu sunt elefanți la grădina zoologică de la Chișinău, copilul vrea să-i vadă, și gata. Așa că au decis repede că vin. Am vorbit și eu cu el la telefon. Altfel nu s-a putut. Eu sunt nana și cum o vede pe bunica-sa ca vorbește cu mine, insistă să-mi spună „bună jiua, nana. Ce faci?”. Mi-a spus în limba lui păsărească că s-a săturat să vadă pui, boboci și pisici. Vrea să vadă elefanți. Are doar doi ani, dar are atâtea ambiții încât nimeni nu a putut să-i refuze plăcerea. Seara au ajuns la Chișinău morți de oboseală, mai mult de năduful de afară și duhoarea din microbuze. David nu a călătorit niciodată până acum cu un microbuz public. A plâns tot drumul, pentru că nu-i place mașina asta, și a insistat, bineînțeles, cu bocete să nu-l mai urce nimeni vreodată în el. Discuțiile s-au încheiat, cum e firesc între fete, cu toate noutățile din sat și cu mama fericită că în sfârșit și-a comandat geamuri noi la casă, că tot nu mai apuca să adune bani.
Miercuri
M-a trezit tata pe la vreo șase. A vrut să fie primul care îmi spune „La Mulți Ani!”. Scriu despre el, și am emoții. Nu reușesc întotdeauna să-i spun că e cel mai special tată, pentru că e al meu. Oameni ca el sunt puțini în Moldova. Emoționat, mi-a urat și el tot ce e mai bun pe lumea asta, și m-a întrebat cum mă simt eu acum, când sunt aproape de vârsta de mijloc. Cred că m-am bîlbîit. N-am știut ce să-i răspund. M-a luat prin surprindere întrebarea. I-am spus totuși că e poate cea mai importantă zi a mea de naștere, pentru că în acest an voi deveni și eu mămică și voi înțelege mai bine cum e să ai copii.
Ziua a fost tumultoasă. Pentru că și nepotul e născut în aceeași zi cu mine, adică de Sfinții Petru și Pavel, de dimineață am cântat „Mulți ani trăiască!”, ne-am jucat cu baloanele, am făcut poze cu noi somnoroși, a fost deci o forfotă de dragă dimineață, așa încît în momentul când am ajuns la lucru am avut impresia că a trecut aproape o zi. Am continuat sărbătoarea cu fetele de la birou, am bârfit, am băut vin, și am râs atât cât să ne mai lungim viața.
De fapt, deși înțelegem că fiecare an care trece nu mai revine, ne bucurăm că suntem sănătoși și putem face tot felul de lucruri, inclusiv unele năstrușnice. Eu mi-am luat liber. Am profitat de ocazie, și am petrecut a doua jumătate a zilei cu familia mea.
Joi
Revin în forță la muncă. Deschid poșta și văd că am două scrisori – una de la directorul spitalului municipal de copii V.Ignatenco, și alta de la o activistă de la o ONG nemulțumită de titlul unei știri. Încerc să înțeleg dacă și într-un caz și în celălalt am greșit ceva. Nu, n-am greșit nimic. Așa că la prima scrisoare nu reacționez. Nu schimbăm titluri pentru că cineva vrea să fim mai moi în abordare, doar ca să nu supărăm oamenii din sistem.
La a doua decid să răspund cu o altă știre. Alexandru Holostenco de la Ignatenco ne anunță în scrisoarea lui că e indignat că, în toată epopeea cu lipsa banilor pentru salarii și diverse activități în spitale, am dat drept exemplu instituția lui. În scrisoare, managerul cere drept la replică. Doar că din scrisoare nu e clar ce vrea să răspundă, și dânsul nu infirmă ceea ce am scris. Nici nu are cum, pentru că avem dovezi. Am mai scris o știre, cu scrisoarea atașată, în care i-am explicat omului că nu știm pentru ce ne cere drept la replică. Aștept răsunsul lui. Deja intru în azart și mă bucur că reușim cu o mână de oameni în această redacție să-i scoatem pe responsabilii din sănătate din zona de confort. Cred că cel mai deranjant lucru în această țară este apatia și supușenia. Nu înțeleg ce poate să ți se întâmple atât de grav încât să accepți cu capul plecat orice umilință, când știi că situația e gravă.
Vineri
Vinerea ar trebui să fie o zi mai puțin încărcată. Sunt cu gândul la weekend, și totuși înțeleg că trebuie să mă mobilizez. Simt că am nevoie de muzică. Muzică bună. Decid că cel mai bine voi lucra astăzi ascultând-o pe Sade, cântăreața britanică de origine nigeriană. Mă liniștește, și încep să devin mai bună, inclusiv cu doctorii. Încep să-i compătimesc pentru tot ce li se întâmplă, în timp ce o aud pe colega mea Parascovia discutând cu un medic de familie de la țară pe care îl întreabă dacă îi ajung 15 minute să consulte un pacient. Încerc să-mi imaginez ce înseamnă pentru un doctor care trebuie să consulte pacientul să-i dea sfaturi acestuia, să-i scrie în cartela medicală, etc. în acele 15 minute. Concluzia e clară – e cam cât ne-ar trebui nouă jurnaliștilor să ne savurăm cafeaua de dimineață. Doar că există o diferență: noi reușim să o savurăm, doctorului doar să-l întrebe pe pacient ce-l doare. Iată că exact așa trăim. Să aveți un sfârșit de săptămână așa cum vi-l doriți.