Născută la 1 ianuarie 1962 in satul Antonesti, judetul Cahul. Poetă, dramaturg, jurnalist cultural. A scos sase volume de poezie, volumul de critică literară „Godot eliberatorul”, cartea de dramaturgie „Maimuta in baie”, prezentă in antologia „Chişinău, 7 aprilie. Teatru-Document”. Recent a lansat cartea de versuri pentru copii „Caruselul primăverii”, ilustrată de nepotica Teodora de 5 anisori.
Luni
Las pe bancă sacoșa, fug s-o ajung din urmă pe Teodora, îi spun să micșoreze viteza. Trotuarul e mult prea neted aici, în parcul facultății de Arhitectură. Orice altă porțiune de trotuar din Chișinău e brăzdată de crăpături, plină de gropi, aici roțile trotinetei lunecă, parcă, de la sine. Teodora simte că-și poate lua zborul, chiar și-l ia, fără să mă întrebe. „Mai încet, îi zic, oprește-te!” Nu mă ascultă, mă bucur că nu mă ascultă. Zboară pe trotinetă. Mă prefac că o dojenesc, îi arăt mașinile profesorilor de la Arhitectură, parcate la umbră. Dar Teodora, nepoțica mea de 5 ani, nu se teme, ea știe că trebuie să te temi de o mașină cu motorul pornit, iar când acesta nu bârâie, nu e nici un pericol.
„Apă, dă-mi apă!”, îmi cere copilul. Ne pornim înapoi spre banca unde lăsasem sacoșa. Apa e în sacoșă, mai e acolo și o prăjitură proaspătă-proaspătă, hai să bem și să mâncăm. Apropiindu-mă de bancă, văd printre copaci cum o femeie masivă mănâncă ceva dintr-un borcan, are în poală și felii de cozonac. Femeia stă lângă sacoșa mea, o deschide, scoate prăjitura, scoate sticla de apă. „Doamnă, sacoșa e a mea!”, îi strig alergând spre banca unde ospătează grăsana . „A-a-a, scuzați, am crezut că mi-ați lăsat-o de pomană”, îmi răspunde. Iau sacoșa, îmi iau înapoi prăjitura, sticla de apă, o apuc pe Teodora de mână, mergem târâind trotineta spre alt colț al parcului, ne așezăm pe altă bancă, ne odihnim.
Peste vreo jumătate de oră vine Marcel, așa cum ne-am înțeles ceva mai devreme. Îmi aduce o sacoșă mare, în ea sunt câteva exemplare din revista „Sud-Est cultural”, proaspăt apărută, și mai e o pomană de sufletul bunicii sale, pomană pe care mi-a trimis-o mama lui, Valentina Tăzlăuanu. Discutăm un pic despre literatura SF și fantasy, despre romanul „Multivers” ce i-a apărut de curând într-un nou volum, împreună cu povestiri fantasy, despre faptul că a spălat geamurile și a dat cu aspiratorul prin casă (toată admirația din partea mea!), după care el pleacă. Teodora se avântă iarăși pe trotinetă, o iau la fugă, vreau s-o ajung, s-o feresc de mașini și de alte primejdii. Întâmplător, îmi întorc capul și ce văd? Un om se așază pe banca unde stătusem cu Marcel, se uită în sacoșa cea mare, o apucă de torți și dă să se ridice. Are un zâmbet până la urechi. „Stați puțin, e a mea!”, răcnesc arătând spre sacoșa din mâna lui jegoasă. Omul e îmbrăcat în cămașă de culoare deschisă, pantalonii nu-i sunt rupți, doar boțiți, pătați, nu s-a spălat pe mâini de vreo trei zile, sub ochi îi lucesc niște umflături vinete. „Am crezut că ați uitat-o”, surâde omul și se îndepărtează dezamăgit. Mă uit mai atent în sacoșă: reviste elegante, volumul „Universuri paralele” incluzând romanul „Multivers”, o bucată mare de ruladă mirosind a dulceață de trandafir, ciocolate, portocale, un articol de vestimentație alb ca neaua. „Bogdaproste, îi zic în gând Valentinei, bogdaproste”.
Marți
Mergem cu Teodora din nou în „parcul de la Arhitectură”. Găsim lipite de bănci niște anunțuri ale pedagogilor care scriu teze de licență pentru studenți, contra plată. Nepoțica rupe o foiță cu numerele de telefon ale celor ce-și oferă serviciile studenților loseri, viitori arhitecți ce vor continua să urâțească orașul, satele moldave, întreaga republică. Teodora mă întreabă dacă nu e un anunț despre odihna la mare. Îi spun că nu.
Până ajungem noi la mare, mai stăm sub uriașul nuc din fața facultății. Slavă Domnului că parcul acesta mai există, mai rezistă, că nu e cedat pentru construcții neautorizate, nu e vândut unor afaceriști care să construiască peste noapte o bodegă.
E multă iarbă în parc, iarbă deasă, verde, adevărată, majoritatea copacilor au supraviețuit după viscolul din aprilie care a distrus spațiile verzi ale capitalei, orașul rămânând, fără ele, mai urât decât vă puteți imagina, un oraș cu aspect apocaliptic. Slavă Domnului că parcul ăsta e înconjurat de un gard înalt, așa că nu pot năvăli trecătorii și tot felul de vehicule să-l nimicească.
Locul acesta binecuvântat de Dumnezeu e și departe de tomberoane, iar săpămâna curentă traversăm așa-zisa criză a deșeurilor. Oamenii de la Băcioi protestează din nou, au baricadat căile de acces spre gunoiștea din localitatea lor, cei de la salubrizare nu au unde evacua deșeurile, capitala s-a pomenit sub munți de gunoi. Încerc s-o scutesc pe Teodora de impactul cu tomberoanele, dar ea le vede, își duce mânuța la nas: „Când vor duce gunoiul?”. „Degrabă”, îi spun și repede schimb subiectul. Vorbim de avioanele care se văd pe cer, de navele cosmice, de studenții arhitecți ce fac antrenament militar în parc, înveșmântați în costume verzi de protecție, îi zic că ăștia sunt extratereștri.
Miercuri
De când am publicat cartea „Caruselul primăverii”, în limbajul Teodorei a apărut cuvântul eveniment. Noi două suntem coautoare ale „Caruselului”, eu am scris versurile, ea a făcut desenele. Unii o numesc ilustratoare, dar nu reacționează la acest substantiv. Eveniment e mai ușor de memorizat pentru ea. „Caruselul primăverii” e plin cu desene pe care le-a făcut între 2 și 4 ani, acum desenează altfel, nu știu dacă mai bine sau mai puțin bine, dar altfel. Îmi aduc aminte... Anul trecut, ascultam păsările în „parcul de la Arhitectură”. E bine să vă spun că aici trăiesc vrăbii, hulubi, pițigoi, gaițe, ciori, coțofene, ciocănitori, granguri, codroși, pitulici și desigur, privighetori. Teodora, în acea zi de martie de care vă vorbesc, a început să îngâne: „cip-cirip, cip-cirip, soarele ne-a încălzit...” Așa a apărut poezia „Primăvara”. Am mai scris și altele, pe toate i le-am citit ca să văd dacă le înțelege, multe le-a învățat pe de rost, le-a recitat la radio, la TV, la festivaluri literare, a luat premiul „Floarea de păpădie” la festivalul Primăvara Europeană a Poeților. Suntem invitate la prezentări, lansări, serbări pentru copii – la diverse evenimente. A început să ne placă să umblăm pe la evenimente. Și acum ne pregătim de unul care va avea loc săptămâna viitoare – o întâlnire cu cititorii într-o tabără de copii. Învățăm încă o poezie din ”Carusel”, se numește „Norii”: „Nu vă vine uneori/ Să urcați până la nori?/ Eu aș vrea să decolez/ și cu norii să dansez”. Dar mai facem și pauze de trotinetă. Sau pauze pur și simplu, în care stăm de vorbă, pur și simplu. De când i-a luat o reporteriță interviu, îi place să ne jucăm de-a emisunea la televizor. Ea mă întreabă ceva și îi răspund ce-mi trece prin cap. Ea comentează: „Este acceptabilă această vorbiție”.
Joi
Ora de desen, acasă, cu Teodora. Cu trei ani în urmă i-am dat carioci să mâzgălească pentru a-și dezvolta mânuța – citisem că unui copil trebuie să-i fie cât mai activă mânuța, dreaptă ori stânga, mai bine dreapta, astfel i se va dezvolta creierul. Și așa am pornit cu desenatul, așa am ajuns la „Caruselul primăverii”. Acum facem o serie de desene despre diferite țări. De ce vorbesc la plural? Pentru că împreună ne gândim ce anume să deseneze ea pe foaie. A desenat Moldova, Italia, China, Spania, Japonia. Mai avem multe țări de pictat. Dacă nu putem călători prin ele, măcar să le desenăm.
Cât ea lucrează, eu stau pe Facebook. Primesc mesaj de la Gabriela Culic, pictorița de la București ce a avut vernisaj în cadrul Bienalei Internaționale de Pictură de la Chișinău. Îi văzusem expoziția de la Galeria Brâncuși, duminică, 4 iunie (era Duminica Mare!), mă impresionase și îi trimisesem un șir de întrebări pentru un interviu. Gabriela Culic a tăcut o zi, azi îmi scrie pe FB: „Bine, vă răspund, întrebările sunt foarte interesante”. Sper să-i primesc răspunsurile cât de curând, voi publica interviul în ziarul „Jurnal de Chișinău” unde colaborez ca jurnalist cultural de 12 ani. Poezia mă hrănește spiritual, jurnalismul cultural mă hrănește la propriu. Dar nu numai despre hrană e vorba, ci, în primul rând, despre cultură. Eu mai cred în cultură. Și mai cred că am devenit dependentă de Facebook, trebuie să iau măsuri.
Stau prea mult pe FB, legănându-mă în iluzia că socializez, că sunt cu oamenii, adică în rând cu lumea. De fapt, s-ar putea să existe o mare asemănare între viața de pe FB și atmosfera multor tablouri ale Gabrielei Culic ce pictează ciori, cârduri de ciori, aripi și pliscuri de ciori, printre aceste tablouri fiind și unul cu titlul „Singuri împreună”. Așa suntem noi, cei de pe FB – singuri împreună.
Mai e și poșta electronică, nu mai pot trăi fără ea, mă leagă de lume, mă ajută să nu mă mai gândesc la rolul singurătății în existența omului modern, ci să fac ce am de făcut, de pildă, azi trimit la editură varianta finală a unei piese din Antologia de dramaturgie de după 2000 ce urmează să apară anul acesta, eu fiind coordonatorul. Am scris și prefața pe care am intitulat-o „Dramaturgia autohtonă după 2000. Viața bate teatrul”.
Vineri
Au început să evacueze gunoaiele. Nu știu unde le duc. Guvernanții țin în secret locul unde le depozitează, am auzit că le duc pe strada Zavodskaia, din zona Muncești. Deja de mulți ani e o zonă extrem de poluată, cea mai urât mirositare din Chișinău. Bomba ecologică o să explodeze, nu are cum să nu explodeze, dar nu azi. Catastrofa se amână. După zile de secetă, azi plouă liniștit. Vecinii de la etajul unu al blocului nostru și-au făcut gărduciane împletite din crengile copacilor doborâți de viscolul din aprilie. Au sădit flori, ploaia le stropește, ele izbucnesc în culori sărbătorești.
Duminică se organizează proteste în fața Parlamentului, Europa nu mai vrea să dea bani Moldovei, jefuirea bugetului de către mafioții locali continuă, demnitarii fac o reformă la guvern doar de ochii lumii, îi vor concedia pe unii funcționari, pentru a le majora salariile celor rămași în funcții, rata șomajului va crește, oamenii se adună dumincă în fața Parlamentului, se va lăsa cu scandal. Dar până atunci, plouă liniștit. Teodora își pune gluga pe cap, urcă pe trotinetă, își ia viteză.