Născută în 28 august 1967 la Chișinău. A studiat la Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu. Doctor în științe medicale. Medic anesteziolog – reanimatolog de categorie superioară. Conferențiar la catedra anesteziologie și reanimatologie nr 2. Șefa secției terapie intensivă la IMSP SCM Sf.Treime. Distinsă cu Ordinul Gloria Muncii în grad de Cavaler.
Luni
Dimineața, m-am trezit cu gândul să ajung mai repede acasă, după o deplasare importantă de serviciu, unde am vorbit despre un prim succes in domeniul transplantologiei din Republica Moldova. Peste hotare am dus dorul de țară, familie, colegi și chiar pacienți, mai cu seamă că am primit un mesaj: „Când veniți? Vă așteptăm”.Reveneam cu idei noi, plină de energie de a mai încerca ceva nou, de a comunica, de a schimba, reveneam cu un avânt deosebit în suflet. Așa se întîmplă mereu cînd plec de acasă – obosită și surmenată după luni de activitate intensă, inițial apoi complet restabilită, cu gânduri și idei de perspectivă la întoarcere.
Zborul a fost cu escală într-un oraș plin de contraste care se numește Istanbul, în al cărui aeroport am vazut diferiți oameni cu diferite apartenențe religioase din toate colțurile lumii. E interesant să-i urmărești pe acești oameni necunoscuți asteptîndu-și rîndul la controlul de pașapoarte și apoi zborul la Chișinău. Aterizare fără probleme. Dar odată ajunsă cu picioarele pe pământ am simțit o tristețe pentru despărțirea de colegii din echipa cu care am activat împreună o săptămână pe tărâm străin. Așa se întâmplă când echipa este reușită...
Ajunsă în țară m-a sunat un bun coleg al meu și a cerut un sfat. Așa că imediat din aeroport împreună cu dragul meu soț, un om deosebit cu merite față de țară și răbdare față de specialitatea mea, ne-am deplasat la o clinică unde era o problemă cu o tînără cu o evoluție neclară postanestezică. De fapt, totul s-a făcut bine și corect de către bunii mei colegi, înalți profesioniști, dar aveau nevoie de o părere, de un sfat...
Așa se întâmplă când nu ești încredințat să apelezi la ajutorul colegului mai experimentat în acest domeniu. Aveau nevoe de o confirmare certă despre tratamentul aplicat.Tînăra a ieșit din impas, era nevoe doar de răbdare și timp...Mi-au telefonat apoi bucuroși...
Am ajuns acasă târziu, dar cu o mare bucurie că mi-am revăzut fiica și mama, care trecuse recent prin probleme grave de sănătate, fiind între viață și moarte. Operată de un mare chirurg, Nicanor Belev, și asistată de bunii mei elevi și colegi în terapia intensivă, cu care am lucrat o viață și care toți împreună au făcut imposibilul – mama s-a reîntors la viață. E greu să redai momentul cînd îți pierzi părinții și sufletește nu dorești să te împaci.
Încă un telefon pentru ajutor... Am rezolvat și aceasta...Totodată am comunicat cu cei de gardă în terapia intensivă... Cu o mare plăcere...
Am obosit... Așa că am adormit buștean... Mâine e o nouă zi de lucru...
Marți
M-am sculat foarte devreme, la ora 6. Să dovedesc să-mi rînduesc gîndurile savurînd cafeaua de dimineață în fotoliu meu preferat. E cel mai iubit timp al meu. Fiindcă e liniște – toată lumea doarme. Și câinele nostru iubit. E ora mea, care îmi aparține numai mie. Cu tot cu gânduri...
M-am urcat în mașină și am plecat la serviciu ca să fiu mai devreme, să intru în esența lucrurilor petrecute fără mine. Dar și a problemelor. Personalul m-a întîmpinat cu bucurie. Le-a venit șeful cel bun, care îi înțelege, îi sfătuiește, dar îi și probozește când calcă strâmb. Îmi iubesc echipa – e mare (78 oameni), fiecare cu experiența sa, cu caracterul său dar și cu problemele sale. Împreună încercăm să le punem la punct pe toate. Ca să avem rezultat.
Așadar, vizita de dimineață în terapia intensivă este ceva foarte important și responsabil fiindcă fiecare pacient are o suferință gravă și trebue să fie salvat. Terapia intensivă este ceva foarte important și responsabil fiindă fiecare pacient are o suferință. Ne luptăm pentru fiecare așa cum am învățat, pentru că fiecare viață importă pentru familie, pentru societate, pentru noi. Pentru că există satisfacția morală a unui medic reanimatolog atunci cînd izbutește să reîntoarcă la viață pe cineva. Este o stare de spirit extraordinară, de nedescris, și totodată cel mai mare premiu sufletesc... Așa e la noi în terapia intensivă.
Sedința de dimineață în secție cu tot personalul de gardă. Discutăm necesitățile, problemele, tacticile, noutățile. Participă toți de la infirmieră, asistentă medicală până la doctor. Avem și bioinginer pe loc. Este foarte strict cu evaluarea echipamentului. Raportează și el situația. De fapt, pacientul este în securitate sporită atunci cînd utilajul este verificat. Sîntem primii în țară cu astfel de specialist în secție și îl prețuim.
Conferința de dimineață la catedră, în clinică, e condusă de șeful clinicii. E ceva foarte special cu medici de gardă, medici-rezidenți, medici cursanți. Aici se raportează garda, se discută, se aduce noua informație de specialitate, se programează intervențiile și în general ziua de lucru. Ai noștri, de la terapia intensivă, arată mai obosiți și epuizați, fiindcă au muncit din greu... Toată noaptea... Cu un număr triplu mai mare de pacienți decât se cuvine... Suntem doctori și lucrăm cu urgența și nu refuzăm...
Ne întoarcem în secție pentru că așteaptă consultanții. Și iată că din nou o internare – o fetiță tinerică în comă. Ne-am mobilizat repede. Algoritmul este bine lucrat – fiecare își cunoaște acțiunile. E ca un mecanism bine dirijat. Altfel pierzi în lupta cu moartea.
Între timp, ceilalți bolnavi sînt asistați, consultați, investigați, pentru să existe claritate în diagnostic. Să mergem pe cale corectă și să izbutim. Prin fața ochilor trec fișe medicale cu rezultatele analizelor, investigațiilor, foile de indicații cu medicațiile efectuate și programate, concluziile specialiștilor și sunete, telefoane, al meu, de gardă, al colegilor. Totul e în mișcare.
Cineva nu a ținut piept bolii și a intrat în stop cardiac. Resuscitarea e fără succes. Regretăm că sîntem neputincioși în fața lui Dumnezeu...
Familia plânge. E o pierdere mare. E mama. Suferea de ciroză decompensată terminală...
Între timp fetița se stabilizează. Am reușit. Echipa e bravo. Dar mai e nevoie să o lucrăm. Probleme cu respirația. Nu se asigură. La ventilator. E clar că mai necesită timp. Dar avem speranță că va fi bine.
Telefon de la secția de internare. E o urgență majoră. Echipa a plecat încolo…
Vin cu pacientul. E grav, dar poate fi salvat.
Stop! Cred că e timpul de o cafea. Avem nevoie de o pauză. Și în secție s-a domolit.
După-amiaza a fost mai liniștită. Fiecare cu pacientul său.
Vizita mea la sfârșit de zi. Totul decurge cum am programat. Pot pleca acasă.
Acasă un alt câmp de luptă - bucătăria, lecțiile fetiței, activități de casă care s-au adunat cît am lipsit, discuțiile cu soțul pe diferite teme. Și cîinele vrea atenție. Așa e când nu ești un timp acasă.
Obișnuiesc să fac o plimbare înainte de somn. O oră mai vorbesc la telefon cu garda, cu colegii cu prietenii. Ce să-i faci? Trebue să fiu la curent cu toate.
Miercuri
M-am sculat mai devreme, la 5:30. Trebuie să fiu la 8:00 la Spitalul Republican. E ședință de catedră. E importantă. Se prezintă tinerii înmatriculați în anul I care au ales calea anevoiasă a anesteziologiei și reanimatologiei. Se repartizează și în clinica noastră. Așa e bună practica. Trebuie să fim prezentați unii altuia. Profesorii elevilor. Vom fi împreună patru ani. Dacă nu vor ține piept greutăților...
Mă întorc la spital, în secție. Responsabilul de gardă a făcut față provocărilor fără mine. Mă bucur. Mergem în saloane, vizităm bolnavii. Dinamică pozitivă la mai mulți pacienți. Fetița salvată. Respiră singură. În cunoștință. Plecăm de la ventilator. Acum suntem siguri că e bine. O serie de pacienți pentru transfer în secții de profil. Luăm o pauză cât e liniște. E timpul profilaxiei avansate de infecție în saloanele eliberate.
Savurăm cu echipa cafeaua. Comunicăm. Căutăm soluții. Cu regret, încă o asistentă pleacă de la noi. E greu. Pleacă unde e mai bine, mai liniștit. Fiecare are dreptul la oportunități.
Încă un pacient începe să-și revină după o intervenție chirurgicală majoră de urgență. Schimbăm planul de tratament. Suntem cu speranțe, dar nu ne relaxăm.
O rugăminte. Mama unei colege are nevoie de transfuzii de sânge. De fapt se face și în secții obișnuite. Dar suntem mai liberi. Încercăm să ajutăm...
Probleme cu unele dotări. Apelez la directorul adjunct. Se rezolvă.
Vizita la sfârșit de zi. Pot pleca liniștit.
Acasă. Cina în familie. Plimbarea de seară. Telefonul. Garda raportează despre un băiețel de 18 ani adus în comă. Tata plânge, mama a decedat de cancer acum un an. Băiatul e in stare gravă din cauza acestei mari pierderi. Am coordonat acțiunile. Avem speranțe.
Joi
M-am sculat ca de obicei la 6:00 dimineața. Crengile bat în geam. E întuneric și neliniștit afară. A sosit toamna adevărată. Savurez cafeaua, micul dejun. Obișnuiesc să practic și niște exerciții. Să mă trezesc definitiv. E altă dispoziție - mai optimistă.
Cu greu am ieșit din ogradă. Cineva a parcat nu chiar corect mașina. Dar am izbutit.
Vizita de dimineață. Fetița absolut cooperantă. Se pregătește de transfer. Și băiatul stabilizat. Mergem la desprindere de ventilator. Încă un pacient stabilizat după 36 ore de respirație artificială.
O doamnă adusă cu diabet zaharat primar depistat, refuză să ia insulină. Încercăm să o convingem. Altfel nu supraviețuiește. Parcă ne iese. O altă pacientă lăsată în voia sorții de familie. E o femeie bună cunoscută de colegii noștri cu o boală incurabilă, dar ne luptăm pentru ea zece zile și cu regret deciziile sîntem nevoiți să le luăm singuri. Nu voi înțelege niciodată cum e să crești un fecior, să te dedici ca în fața nenorocirii să rămâi absolut singur...
Ședința matinală în secție. Iarăși probleme cu unele dotări. Încercăm să le rezolvăm.
Conferința de dimineață la catedră a trecut obișnuit.
În secție ne așteaptă consultanții, rezultatele evaluărilor, transferurile pacienților salvați. Și iarăși telefoane, discuții cu rudele, mișcare...
Pauza de cafea... Vorbim... Analizăm... Mai râdem în camera de gardă...
Și iarăși solicitare. Un stop cardiac într-o secție. Echipa s-a deplasat urgent. Cu regret eșec. Pacientul e cu o boală incurabilă.
Am mai primit o veste tristă, o colegă cu care am lucrat 28 de ani nu poate fi salvată. Rezultatele analizelor argumentează o boală incurabilă. E la noi în secție. Se stinge... E dureros...
Solicitările continuă. Secția e plină. Nu mai avem pe cine transfera. Îi contactez pe colegii de la secția de terapie intensivă ca să ne ajute și să ne ofere locuri. Sînt receptivi. Tot mai des apare ideea de extindere a secției de terapie intensivă. Problema e în deficitul de cadre și finanțare. Dar sîntem cu speranțe...
Sună telefonul... O informație – imagine de la liceu...O fotografie a clasei, a fiicei la lecția de chimie...Majoritatea copiilor poartă ochelari...Regretabil...
Ora de vizită a rudelor. E timpul cînd în secție se opresc toate procedurile invazive planificate, se practică doar cele de urgență. Pretutindeni e liniște. Atmosfera de compătimire trebuie păstrată. Cineva vine cu întrebări. Încercăm să răspundem, șă liniștim, să inspirăm speranță. Ne ajută mult și psihologul nostru mai ales în situații dificile cu rude foarte stresate. Apropo, e primul medic psiholog care activează în cadrul terapiei intensive în Republica Moldova. Am preluat practica după perfecționarea în Franța într-o clinică universitară, scopul fiind diminuarea stresului în serviciul de terapie intensivă. Ulterior ideea s-a regăsit și în standartele de organizare a serviciului de terapie intensivă în Republica Moldova.
Sfârșit de zi. Colegii de la Agenția de Transplant din Republica Moldova ne-au mulțumit pentru menținerea ultimului donator în moarte cerebrală, familia căruia a donat organe, ca rezultat au fost salvate două vieți. Operațiile au fost reușite. Ne-am bucurat cu colegii.
Vizita finală. Pot merge liniștit acasă, în familie. Acasă mama, fiica, soțul și o bucurie- vine feciorul de la București, românașul cu rădăcini din Basarabia, mândria mamei. E programator cu experiență internațională, cu picioarele bine pe pământ. De fapt, un rezultat extraordinar al familie noastre. Mă reprogramez la capricii culinare... În weekend... Pentru fecioraș... Și noră, o fată-personalitate...
Orele 21:00. Informație de la gardă: totul e stabil.
Acum pot dormi liniștită.
Vineri
E dimineață. Ora 6. Savurez liniștea împrejur. Miros de cafea. Gânduri. Analizez ziua de ieri, deciziile, conduita de tratament a unor pacienți. Dar vedem evoluția nocturnă astăzi dimineața.
Drumul la serviciu fără peripeții și mașini parcate neregulamentar. In secție tristețe. Colegii nu au reușit sa-i salveze viața unei paciente. Patru zile de luptă în zadar. A plecat în ceruri în ciuda marilor eforturi de a o reține pe pământ. Cine a spus că doctorii nu au suflet? Nu-i adevărat. Fiecare pacient eșuat e o soartă, e o tragedie, e o durere, e o părticică din inima noastră. Fiind că sîntem oameni, avem emoții și ne atașăm și noi de pacienți... Altfel nu poate fi în terapia intensivă.
Ne mobilizăm din nou. Înainte e o zi plină de activități.
Vizita de dimineață. Secția plină. Trebue să pregătim locuri pentru urgență. Încercăm... Băiatul e conștient, absolut stabil. E rezultatul nostru al întregii echipe de la conferențiar și doctori pînă la asistente și infirmiere. Tatăl fericit... Sedința în secție. Înainte e weekendul. Se verifică rezerva, ca să avem tot și fără pierdere de timp.
Conferința de dimineață. Medicii-rezidenți țin piept la întrebări, mai ales cei din terapia intensivă... Parcă se descurcă.
Mă intorc în secție. Chirurgii mulțumiți de asistență în terapia intensivă a bolnavilor postoperatori gravi. E o raritate când un profesor universitar chirurg mulțumește stafului din terapia intensivă pentru lucru profesionist. Personalul se înviorează. Altă dispoziție.
Apel telefonic... O secție cere ajutor... Încercăm șă reacționăm... Un pacient tânăr, dar fără rezerve, boală incurabilă. Familia cu agresivitate, neînțelegătoare, cu insistență și plîngeri. De ce nu s-au adresat mai devreme? Cu un an? De ce au pierdut timpul? Durerea nu are margini... E tata lor... Decid să-l transfer în terapia intensivă... Pentru a diminua suferința, pentru a demonstra că s-a făcut totul, pentru ca familia să constiintizeze că tata lor pleacă... Șefa secției îmi este recunoscătoare pentru stingerea situației tensionate. De fapt, ar trebui să se prevadă în spitale aceste paturi speciale pentru ușurarea suferinței la pacienții terminali. Ca în Franța, Spania, Europa...
Și iarăși telefoane, fișe medicale, prescripții, consultații,comunicare cu specialiștii, dar și cu rudele.
Doctorița de gardă fără dispoziție, în alertă. O persoană apropiată se operează. Are emoții. Iau legătura cu profesorul chirurg care operează ca să mă asigur că totul e bine. Așa e. E bine. Totul decurge obișnuit. O susținem pe doctoriță.
Asistenta șefă pune mai multe întrebări legate de organizare, hîrtii importante și ceai verde. E plăcut când cineva are grijă de altcineva.
Colegii mă invită să examinez o pacientă. Au nevoie de o părere. Îi ajut...
Mai am de lucru la calculator. Termin un articol de profesie. Sper să-l duc la bun sfârșit. Dar... O nouă solicitare a unui doctor tînăr pentru ajutor în conduita pacientului... Ne descurcăm... A doua jumătate a zilei... Dispoziție de sfârșit de săptămână... Dar nu chiar... Voi fi și mâine dimineață, voi fi la telefon... Pentru ca să fie staff-ul medical liniștit... Că pot apela oricând... Vizita de seară... Totul e în regulă... Pot merge liniștit...
E seară... Ne plimbăm cu soțul... Avem ce să vorbim serile, este timpul care ne aduce mai aproape unul de altul...