Născut în 15 februarie 1982 în satul Sadaclia, raionul Basarabeasca. Din 2014 este consultant național în comunicare în cadrul proiectului „Modernizarea Serviciilor Publice Locale în Republica Moldova”, implementat de Agenția de Cooperarea Internațională a Germaniei (GIZ). Și-a făcut studiile în teologie și filosofie la Chișinău și este magistru în antropologie la Universitatea de Stat din Moldova și magistru în Istoria Europei Centrale la Universitatea din Varșovia, Polonia. În 2007 a absolvit Școala de Studii Avansate în Jurnalism și a cochetat doi ani după cu jurnalismul. Începând cu 2010 se ocupă de cercetarea sectorului mass-media din R.Moldova și din regiune. Din 2016 este și autor al raportului de țară „Nations in Transit” al organizații Freedom House.
Luni
Încep ziua mai devreme decât de obicei. Mă trezesc la 5:30 pentru a reuși să finalizez un studiu de caz despre cum a reflectat mass-media unul din subiectele de top de săptămâna trecută: reținerea unui lider teritorial al PPDA, Gheorghe Petic şi plasarea lui în arest pentru 20 de zile. Un caz legat cu ață albă, ca multele altele din octombrie 2015. Cam de când ne-am apucat să „Creștem Moldova”. Mă prind la gândul că, de câțiva ani încoace, lucrurile „frumoase” se întâmplă, de obicei, în zi de vineri: arestări, percheziții, demisii, etc. Vinerea e pentru moldoveni un fel de temă pe acasă pentru sfârșitul de săptămână. Ar trebui desenată deja cu negru în calendar.
Pe la 8:00 închid computerul, beau cafeaua şi ies din casă. În drum spre serviciu – merg pe jos până într-acolo pentru că nu sunt adept al intimității transportului public – îmi gândesc şi planific ziua de lucru. Asta chiar dacă sunt absolut sigur că „dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă în hohote de tine, spune-i ce planuri ai”. Dar, de, trăim veacul agendelor şi al planificării. La oficiu încep cu a răspunde la email-urile venite în weekend, care sunt gata să spargă poștă. Câteva comunicate editate. Câteva panouri informative verificate. Mai o ședință. Mai o galerie cu poze trecută printr-un editor de imagini. După masă încerc să-mi creionez evenimente de săptămâna asta demne de stat cu ochii pe ele. Apoi pregătesc agenda şi alte documente pentru deplasarea de la București din această săptămâna. Într-un cuvânt rutina unui comunicator.
Seara, după serviciu, același traseu. Pe jos. Mersul e cel mai bun amic al meu, mai ales pentru reculegere şi recreere. În drum spre casă întâlnesc o veche cunoștință. Îl întreb ce mai face. Răspunsul e sec şi direct, își „...rezolvă ultimele chestiuni înainte de a părăsi țara”. Până la sfârșitul acestui an, în una din zile, va face parte din cele 116 persoane care, potrivit BBC, părăsesc zilnic Republica Moldova. Imediat îmi sar în minte declarațiile pline de „optimism” ale PDM-iștilor de la mitingul de ieri din PMAN: „Pro-Moldova”, „Lucruri mărețe”, „A patra cale”, „Îndemnăm oamenii să muncească”, „Să fim uniți și optimiști”, „Să fim puternici și muncitori, să fim învingători”. Cam mare disonanța. La despărțire, îl rog să mă sune, când va fi cu biletul şi bagajul în mână. Cel puțin să îi urez succes şi o viață mai bună. În altă parte. Moldova n-are nevoie de oameni deștepți.
Ajung acasă. Pregătesc cina. Mănânc și trag cu ochiul la știri. Două lumi paralele. Una a lor, a celor care te conving că trăim într-o țară în care curg râuri cu lapte şi miere şi una care îmi spune că „ieri la miting au fost intimidați jurnaliștii să-şi facă onest treaba”, „că prețurile iar cresc” și multe altele. Concluzia: ori eu sunt naiv şi nu vreau să-i cred pe cuvânt pe ăștia care mă conving că și elvețienii sunt deja invidioși pe noi, care le-au luat fața; ori chiar e momentul să îmi fac şi eu bagajele.
Setez deșteptătorul pentru mâine, iar între timp ochesc cartea săptămânii. Alegerea e simplă şi nu cere prea multă căutare: Papa Ioan Paul al II, „În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 – 2003”. E personalitatea care m-a marcat cel mai mult. Un fel de „idol” dacă vreți pentru mine. O deschid. Cartea. Şi tăcere...
Marți
La 7:30 chem un taxi și pornesc spre aeroport. La 11:06 aterizez la București. În Țară (cu Ț mare) cum îi mai spun eu. Urmează o săptămână plină de ședințe. Prima zi e mai lejeră. Mai mult pentru a ne face comozi. În hotel, în oraș, în Țară. Merg în oraș. La trei ani distanță, de la ultima mea descălcare, Bucureștiul mi se pare un oraș mai curat. La radio și la TV o știre azi e pe breaking news: examenul, discursul și dezbaterea din Parlamentul European alw Președintelui Klaus Iohannis. Lui nu îi este rușine să dea note Guvernului țării și să spună cum arată România azi. Țara care în ianuarie 2019 va prelua cârma UE și va deține oarecum pâinea și cuțitul în primele șase luni ale anului.
Ei au Președinte. Noi nu prea îl avem. Al lor e vocal atunci când e nevoie și chiar își joacă așa numita carte de checks and ballances când e vorba de Guvern sau cârdășia politică de la guvernare. Al nostru, însă ba este, ba nu-i. Mai mult prin vacanțe sau pe la Moldova, iar când e în țară (cu ț mic) e mai mult suspendat, decât pe bune.
Ajung seara la hotel și deschid televizorul. Zic să privesc și eu măcar câteva secvențe din mult-discutatul discurs al lui Iohannis. Al lor știe să vorbească. Despre valori și principii europene, despre democrație, despre statul de drept, despre justiție, despre viitorul Europei, despre lupta împotriva corupției. Lucruri care pentru majoritatea clasei politice de la noi, inclusiv președinție, rămân niște abracadabre de domeniul fantasticului. Al nostru în schimb vorbește despre familii tradiționale și mai puțin tradiționale, despre muntele Athos, despre moaște și alte lucruri la fel de „importante”. Al lor se întâlnește cu Jean-Claude Juncker, Antonio Tajani, Donald Tusk, Angela Merkel și Emmanuel Macron. Al nostru cu Vladimir Putin, Aleksandr Lukașenko, Dmitri Kozak și Patriarhul Kiril. Concluzia o trageți singuri. Eu doar mă întreb, ce-ar fi ca Al lor să devină într-o zi și Al nostru?
Azi e zi de fotbal. Liga Campionilor revine...
Miercuri
Prima zi a vizitei de studiu o petrec la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice din România. Se vorbește mult despre planificarea spațială și urbană, și amenajarea teritoriului. Colegii din România ne spun că nici la ei nu e totul perfect. Noi? Noi, în Republica Moldova, cred, suntem și mai și... zeci de ani în urmă față de frații de peste Prut și ani lumină față de țările model din UE în acest domeniu: Franța sau Belgia.
Pentru noi, n-are nici o treaba unde și ce construim. Cresc blocurile în Chișinău ca ciupercile după ploaie. Nici planificare, nici abordare integrată, nici infrastructură, nici gust. Nimic. Ai noștri încă nu au înțeles că pe lângă apartamente trebuie să îi vinzi omului și împrejurimi, și drum, și magazin, și o bucată de parc, sau cel puțin o alee cu copaci. Pe ei, ăștia de la companiile de construcții, nu îi interesează asta. Ei au comanda setată: construim, luăm căciula cu bani și dispărem. Vorba lui Ludovic, regele, „după noi, măcar potopul”.
Dacă e nevoie de refrișări, autorizații sau altele din astea. Nu e problemă, „...este cumătru care are un cunoscut, care se cunoaște cu cineva, care poate rezolva”. Și, dacă nu „rezolvă” acest animal social pe nume „cumătru”, atunci sigur căciula de bani le pune pe toate la punct.
Chișinăul a ajuns atât de mutilat, încât nu că nu îl mai recunosc eu, cel venit abia în 1999, atunci nu mai vorbesc de ăia, nativi, care s-au născut în anii 60, 70 sau 80 în urbe. Lor, ăstora cu autorizația sau șmecherilor cu (virgulă) companiile de construcție nu le pasă de orășeni. Îi doare-n p...ălărie de tot. Ei nu trăiesc în oraș. Ei se hrănesc din el, dar trăiesc bine mersi în vilele din Dumbrava sau alte locuri pitorești.
Spre sfârșitul zilei merg la cumpărături. Am câteva comenzi venite de la prieteni. Mă întorc în hotel și până la cină mă hotărăsc să văd ce se mai face în țară. Primul lucru care îmi sare în față este postarea unui vecin de la Chișinău, Victor Moșneag, de la „Ziarul de Gardă”, care mă anunță, oarecum, că „cumătru'” a mai rezolvat un caz de construcție a unui bloc cu apartamente. Chiar dacă au existat careva probleme cu terenul pe care urmează a fi amplasat, se pare că animalul social pe nume „cumătru” a „rezolvat” și de data asta. Moldovenii ar trebui să îi facă un monument acestui „cumătru”, iar biserica să îl ridice la rangul de sfânt și să îi scrie acatiste.
Seara iau cina în hotel. Stăm cu colegii la un pahar de vorbă unde discutăm despre cele auzite și învățate astăzi la întruniri oficiale și mai puțin oficiale. Mă retrag pe la 20:00 în cameră. Mă așteaptă cartea. V-am spus mai sus de ea. E una care nu se citește ca romanele. Îți sunt suficiente 3-4 pagini și ai garantat food for thought pentru câteva zile înainte. Iar, Ioan Paul al II-lea știe să „te alimenteze” în acest sens: „Omul călătorește mereu lângă prăpăstii, iar datoria lui este să-şi mențină echilibrul”.
Joi
Dimineața iau micul dejun. În hotel. Avem zi plină iarăși. Ședințe și vizite la Primăria Bucureștiului și la Registrul Urbaniștilor din Romania. Ne vedem cu arhitectul șef al Bucureștiului, Ștefan Dumitrașcu. Dumnealui ne vorbește despre urbanizare, amenajare, autorizații, Smart City, ambuteiaje, fluidizarea traficului. În partea a doua a zilei, după un car de ședințe și întruniri, dau o fugă în piața Universității. Trec printr-o librărie. E mare păcat să te întorci fără cărți din Capitală. Mă opresc la „Jurnalul” lui Mihail Sebastian și un Lucian Boia, „Cum am trecut prin comunism”.
Seara, după cină, mă văd cu un vechi prieten. E medic în București. A făcut studii și s-a cam stabilit deja aici. Mergem într-o plimbare scurtă prin Bucureștiul vechi și aterizăm la o terasă. Cu bere și vorbe. Ne amintim de satul natal, Sadaclia și de oamenii dragi, care ne-au rămas acolo. Îmi spune și vorbește cu atâta pasiune de lucru pe care îl face și de oamenii pe care îi ajută zi de zi. Nu putea lipsi din meniu nici întrebarea de gardă, în aceste cazuri, dacă „îi este dor de țară (cu ț mic) și dacă s-ar întoarce vreodată acolo de unde a pornit?”. La prima parte a întrebării răspunsul e afirmativ, la cea de-a doua e mai mult negativ. Pentru că nu are la ce. Pentru că avem un sistem medical la pământ. Și alte multe pentru că-uri... Ne despărțim cu greu aproape de miezul nopții.
Ajung la hotel și până una alta, deschid Facebook-ul. Să văd ce nou pe acasă. Dau de anunțul care spune că Amnesty Moldova angajează un nou director. După 8 ani. Frumos zic. Se lasă cale tinerilor. În general eu sunt adeptul a doar două mandate într-o funcție – mai ales de conducere – și nimic mai mult. Or, este imposibil să performezi și să dai randament într-o anumită funcție de conducere mai mult de 8 ani. Republica Moldova însă e o țară plină de „mici napoleoni”, unde toți ăia care s-au pricopsit cu o funcție de conducere, cred că au moștenit-o de părinți, dacă nu chiar de la Decebal sau Burebista. Anume din acest considerent președinția SUA se dă în doar doua mandate, la fel ca și rectorimea în centrele universitare cu tradiție. Revenind la anunțul Amnesty Moldova. Sar repede pe Facebook s-o felicit pe Cristina. Pentru decizia înțeleaptă. Citesc însă că (virgulă), Cristina pleacă. Din țară. Acolo „...unde oamenii integri sunt mulți și unde viața de zi cu zi nu este neapărat o lupta”. Trist. Dar, tind să îi dau dreptate. De ce ar respecta oamenii deștepți o țară, care la rândul ei nu le răspunde cu același respect. Țările sănătoase vânează oameni deștepți, și-I cumpără. Țările bolnave îi alungă din țară. Pentru că nu au nevoie de aceștia. Nu mai continui cu știrile de acasă. Îmi este suficientă una care să mă scoată din starea mea de zen. Închid computerul și merg la somn.
Vineri
Mă trezesc odată cu sunetele clopotelor de la Biserica din apropierea hotelului. Încerc să îmi dau seama ce sărbătoare creștină e astăzi. Nu prea îmi vine nimic în minte. Ulterior, îmi dau seama că avem calendare diferite. E ziua prăznuirii a Sfântului Dumitru. Deci, nu doar Prutul ne desparte, ci și calendarele.
În Republica Moldova, „a treia venire” a patriarhului rus se amână. Pe semne că pe Kiril nu prea l-a interesat nici Consiliul Familiilor în septembrie, dar nici de turul electoral pentru în favoarea unui partid politic la sfârșit de octombrie. E mai importantă Ucraina acuma pentru el. Îi dau dreptate. Kiril va rămâne în istorie doar în contextul acestui eveniment: cel care a pierdut Ucraina. Și, asta doare. Mult, foarte mult. Probabil își linge rănile în vro sală a Kremlinului și desenează cu V.P noi scenarii de „bardac” în Ucraina și/sau regiune. Undeva însă, într-o sală a Președinției noi reparate de turci, plânge un președinte moldovean, la moment (încă!) nesuspendat.
Este ultima zi a deplasării mele la București. Noi ședințe, vizite, oameni interesanți. În puținul timp liber pe care îl am până la zborul spre Chișinău, mă hotărăsc să intru în câteva biserici din București. Merg să văd Patriarhia Română și să fac un tur al Dealului Patriarhiei. Intru într-o librărie și ies, bineînțeles, cu o carte la braț.
Îmi amintesc că zilele astea fac patru ani de serviciu la GIZ. Au fost atât momente frumoase, cât și provocări. Ca de altfel oriunde și oricând în viață. În acești patru ani m-am pricopsit cu câțiva prieteni adevărați, cu o țară străbătură în lung și în lat, cu câteva proiecte implementate. Și, oameni, mulți oameni frumoși pe care i-am cunoscut.
De asemenea, astăzi sunt cu ochii pe satul meu: Sadaclia. Pe online. Are loc deschiderea oficială a parcului din localitate, la care am lucrat cot la cot toți, cei rămași și cei plecați. Și, pe această cale țin să le mulțumesc tuturor, inclusiv prietenilor din proiectul „Migrație și Dezvoltare Locală” (MiDL) și Guvernului Elveției fără de care nu ar fi fost posibil acest mic parc. Din păcate nu pot fi alături cu cei de acolo, dar sunt alături de ei cu sufletul. Celor însă care doar se dau cu părerea și iau totul la mișto, le recomand să suflece mânicile și să ne arate ei exemplu în acest sens. Or, la papagalism și datul cu părerea, noi, moldovenii suntem campioni mondiali. Nu ne bate nimeni. Mai prost stăm cu pusul osului la bătaie.
Aterizez la Chișinău seara târziu. Sar într-un taxi și merg spre casă. Pe drum încerc o retrospectivă a săptămânii care se încheie și încerc să îmi planific câte ceva pentru următoarea. V-am spus doar, suntem o generație a planificării și a agendelor.