Linkuri accesibilitate

„Observ (cu jenă) cât de mare este abisul dintre așteptările noastre și realitate”


Sorin Hadârcă

Jurnal săptămânal la Europa Liberă, cu Sorin Hadârcă.

Sorin Hadârcă: S-a născut la 17 noiembrie 1973 în or. Bălți. A studiat sociologia și economia la ASEM, după care a făcut o carieră impresionantă la Banca Națională a Moldovei vreme de 8 ani. În 2003 a mers să facă masteratul în Spania, la Instituto de Empresa. Revenit în țara, s-a redescoperit în calitate de expert în politici publice. Activează în acest domeniu din 2005, lucrează și acum. Și-a dus expertiza în țări precum Kazahstan, Georgia, Armenia, Kosovo și Bangladesh. Un cititor avid, i-a urmat sfatul lui Walter Benjamin, potrivit căruia, cel mai nobil mod de a-ți completa o bibliotecă este scriind cărți. A debutat la Cartier cu volumul „Zen la pachet” în 2014. Urmare a experiențelor sale în sudul și sud-estul continentului asiatic, a scris „Hrișca & Masala”, o carte despre călătorii dintr-o realitate în alta, publicată de editura Cartier în 2019. Tot în 2019 devine co-fondatorul Centrului pentru Analize de Politici și Soluții Alternative (CAPSA Group), oferind consultanță de calitate în domeniul planificării strategice, finanțe publice, monitorizare și evaluare.

Luni

Văd din geamul troleibuzului „conceptul” orășelului de Crăciun. Bradul, trenulețul, caruselul și tot tacâmul. Observ (cu jenă) cât de mare este abisul dintre așteptările noastre și realitate. Acest concept, dacă putem să-l numim așa, este expresia plenară a kitschului: Aventura Parc la pătrat. Se va zice că s-au economisit bani. Dar nu despre bani e vorba, e vorba de gust. E vorba de oameni care iau decizii în materii la care nu se pricep. Primari, pretori, administratori... unde să punem ghereta asta? Acolo. De ce? De-atâta. Abia aștept să văd ouțele pascale. Alt prilej trist de a constata că ne dăm de-a berbeleacul prin Europa și nu se prinde nimic bun de noi.

Poftim confirmarea la buletinul de știri: în curtea unei grădinițe se construiește biserică! Colectivul părintesc este contra: copiii au nevoie de teren de joacă. Preotul are autorizație de la Dumnezeu, jurnaliștii care-i pun întrebări (pertinente) de la cine au autorizație? Problema e buboasă. Se pare că preotul are autorizație și din partea Cezarului, obținută nu-știu-cum și nu pentru biserică, ci pentru bibliotecă în tandem cu centru de educație moral-spirituală. Directoarea grădiniței se face moartă-n popșoi: să vedem ce-a ieși! Mai e și ordinul de demolare a construcției neautorizate semnat de fostul primar.

Demolarea e unica soluție logică: biserica și biblioteca sunt lucruri diferite, ordinul de demolare nu este anulat. Dar în țara absurdului autorizația de la Dumnezeu bate logica.

Marți

Încerc să-mi adun gândurile pentru un text despre recenta călătorie la Verona și Milano. Nu e pentru publicare, poate fi doar materie primă pentru un proiect despre Italia pe care-l am în cap de ceva vreme. Dar să vedem ce iese.

Citesc un articol despre relația tată-fiu sublimată de serialul de televiziune Star Trek. Înțeleg foarte bine despre ce e vorba. Tații și fiii nu-s foarte pricepuți să-și exprime la modul direct emoțiile și trăirile. Au nevoie de un spațiu virtual pe care să-l populeze cu idealuri, visuri, speranțe, principii și valori. În copilăria mea au existat Winnetou și Old Shatterhand. Romanele lui Sat-Okh erau pentru mine Vechiul și Noul Testament, iar entuziasmul cu care-mi vorbea tata despre „Cei șapte magnifici” nu-l pot uita nici astăzi.

Abordăm subiectul cu băieții mei la prânz. Personajele din Marvel sau Star Wars? Octavian e de părere că vor rămâne în memorie cei de la DC, ceea ce mă surprinde, deși poate că n-ar trebui, dacă ținem cont de impresia pe care a produs-o Joker asupra lor. Adevărul e că nu prea are sens să te dai cu ghicitul. În cele din urmă, în arsenalul nostalgic al memoriei rămâne ceea ce dispare. Pentru generația mea e vorba de casetele audio, cabinele telefonice și butoaiele cu cvas. Pentru că nu mai există așa ceva. Ce va înceta să existe peste douăzeci de ani? Nimeni nu știe. Dar copiii nu au pus niciodată mâna pe un vițel și lucrul ăsta e oarecum trist.

Seara merg la dubla lansare a lui Vasile Ernu. E vorba de „Izgoniții”, ultimul volum din trilogia marginalilor și de „Jurnal la sfârșitul lumii”. Partea cu izgoniții îmi suscită interesul. Se întâmplă să citesc la greu din Giorgio Bassani, care-a scris despre destinul evreilor din Ferrara fascistă. Împărțirea într-ai „noștri” și ai „voștri” e omniprezentă, lucrurile se complică atunci când din cei 183 evrei deportați la Auschwitz, Buchenwald etc. se întoarce doar unul. Căci dacă nu era el, martorul, lucrurile ar fi fost foarte simple – evenimentul rușinos s-ar fi șters din memoria colectivă, iar italienii, care în 1943 au mers la culcare fiind fasciști și s-au trezit a doua zi dimineață fiind anti-fasciști, nu ar fi avut mustrări de conștiință. Cum nu am avut noi, basarabenii, în 1903, după pogromuri. E bine când există cărți care ne aduc aminte.

Tot seara aflu că Vlad Filat e eliberat din detenție.

Miercuri

Abia a doua zi, după ce citesc declarațiile ministrului justiției, Fadei Nagacevschi, îmi dau seama cât de ticăloasă e cursa în care stau să pice adversarii socialiștilor. Sensul demersului administrației penitenciarului, semnat pe data când pica Guvernul Sandu, este să trezească bănuieli. Faptul că șeful penitenciarului nr.13 a fost (sau nu) numit în funcție de Olesea Stamate este menit să forjeze „circumstanțe agravante”. Scenariul e bine pus la punct și are același iz ca și știrea despre 30 mii de sirieni. Orice tentativă de replică îi împotmolește tot mai adânc pe cei din blocul ACUM a căror unic „viciu” este incapacitatea de a juca murdar. Bine ați venit în campania electorală!

Merg la stomatolog. Ca de obicei, trebuie să mă induc într-o stare de jemanfișism profund, ca în acel eventual moment când o să fiu pătruns de o durere ascuțită, să nu mușc degetul dentistei, care-mi corectează plomba fără anestezie. Partea bună e că această procedură se termină repejor, iar plăcerea de avea dintele bine sculptat e o recompensă potrivită.

...Zic eu bine ați venit în campanie electorală, dar de fapt, simt cum mă încordez. Simt cum se apropie schimburile enervante de replici dure, multe din ele sub centură, toxicitatea din atmosferă, isteria de pe Facebook. Mi-aș dori o campanie civilizată în care să aibă loc dezbateri oneste și inteligente, în care unghiul din care abordezi o problemă socială să fie decisiv la numărarea voturilor. Dar numai nu la noi. Categoric, a fost mai energizantă perioada de guvernare care a durat însă ridicol de puțin.

Joi

Două interviuri marchează această zi. Primul îl privesc în reluare și-l are în calitate de invitat pe domnul Băsescu. Rețin: politica este arta rezultatului. Celălalt îl aduce în platou pe domnul Sturza, a cărui sobrietate, obiectivitate și simplitate sunt demne de toată admirația. Rețin: nu abandonezi puterea fără luptă, Stoianoglo nu este procurorul comod pentru Dodon, bugetul propus de guvernul Chicu nu este unul electoral și nici măcar de stânga, trenul a plecat din gară pentru următorii cinci ani. Chi vivrà vedrà.

Citesc un articol interesant în New Yorker Review of Books. Am acest obicei și e un bun obicei: în viața profesională nu este suficient să fii doar bun la ceva, trebuie să te menții mereu în formă. Exercițiul căruia mă supun cu regularitate este să citesc non-ficțiune. Cărțile bune, precum cele scrise de Kahnemann, Fukuyama, Piketty, Rosling nu doar că-ți lărgesc orizontul cunoașterii, dar îți și aduc la zi ideile despre modul cum funcționează statul, cum se fac politicile, cum se măsoară performanța. De această dată este vorba de un volum despre relația dintre bani și guverne de Robert Skidelsky. Aflu din recenzia cărții că teoria economică (spre deosebire de științele naturii) are un handicap și anume faptul că pare să funcționeze în anumite intervale de timp, după care paradigma se schimbă. Partea proastă e că în ciuda noii paradigme, ideile economice continuă să funcționeze în calitate de dogmă o perioadă îndelungată „ajutând” guvernele să se împotmolească mai adânc în propriile prejudecăți. O trec pe lista de lecturi.

Vineri

Proiectul literar este abandonat pentru o vreme. La prima cafea discutăm două oferte de angajare pe care merită să ne focusăm atenția. În arsenalul nostru există suficientă expertiză pentru fiecare din ele, dar perioada de implementare fiind identică, trebuie să alegem. În final, optăm în favoarea celeia care corespunde mai bine obiectivelor strategice ale companiei noastre. Respectiv, ne răsucim mânicile și ne concentrăm asupra propunerii tehnice.

Planurile pentru acest început de weekend sunt cât se poate de obișnuite. Mama îmi comunică din timp „meniu serii”. Acum câteva săptămâni am discutat cu toții la cină despre noțiunea de comfort food. Mie îmi vin în minte bucatele pe care obișnuia să le facă bunica, dar și o serie de experimente gastronomice (salată de castraveți murați și pastă de roșii) pe care le-am inventat în copilărie. Curios, pentru copii ideea de confort se asociază cu „biscuiții vieții” pe care obișnuiesc să-i am la îndemână de fiecare dată când vin să mă viziteze.

Bunica copiilor mei, respectiv, mama mea, se ține în formă. Diseară mâncăm mămăliguță cu jumări. După cină „e sărbătoare și răsună muzica”. Ritualul nostru săptămânal incorporează Vocea României. Mai ales că azi se dau live-urile după care simpaticul Bartoș va trage cortina:

Popor de voce însetat – noapte bună! V-am pupat.

XS
SM
MD
LG