Vasile Gribincea: Născut pe 7 iulie 1997 la Chișinău, într-o familie de intelectuali. A absolvit Liceul „Prometeu”. În 2014, 2015 și 2016 a ocupat locul I la Olimpiada Republicană de Limbă și Literatură Română. Este licențiat al Facultății de Litere a Universității din București, cu o lucrare despre literatura română din Basarabia sub Imperiul Rus. A publicat în revistele Contrafort, Observator cultural, Clipa, Limba Română și altele. Prezent la colocvii naționale studențești și festivaluri literare, în volume colective de studii apărute la Editura Universității din București și în Cartea poeziei 2019 (Arc, Chișinău). Laureat al Premiului Național pentru Tineret al Republicii Moldova. În prezent, masterand în anul I la specializarea de Studii literare a Universității din București.
Luni
Tot într-o luni, 7, veneam pe lume. Cel mai important detaliu din ziua în care m-am născut rămâne pentru mine felul în care am privit-o prima oară pe mama. Așa cum am auzit-o de la mama, descrierea acelei priviri mă prezintă mai bine decât o fac eu în majoritatea cazurilor când trebuie să spun repede ceva despre mine. O descriere pe care nu o reiau, (și) pentru că nu i-aș recupera acum delicatețea. Revăd atent, în liniște, cele câteva momente în care am simțit că privesc exact ca la început, că viața se deschide clar și definitiv spre ceva până atunci inaccesibil, că diferența nu marchează o ruptură, ci, de fapt, confirmă necesitatea a tot ce a precedat-o.
De dimineață o ascult de mai multe ori pe Elena Ilie cântând Black Hole Sun. Puține voci de la concursuri de talente mi-au plăcut mai mult ca a ei. Te gândești la frumusețea convulsivă... Trimit înregistrarea mai multor prieteni. Înving adiaforia în care te-ar trage vremea înnorată și rece, imaginea de pe geam suspendată-ntre sepia și alb-negru.
Înaintea cursurilor, mai citesc din Scrisorarul lui Mihail Șișkin. De la Variațiuni[le] pe o temă dată de Ana Blandiana, nu am parcurs o lecție mai puternică despre... nedespărțire. Despre cum oamenii se mută unii în alții. Turbulenta puritate a trăirii de aici te dezarmează, te-nvață să nu te mai ferești de patetism și de banalitate măcar câteva momente, să întrebi, cu dispera(n)t idealism: de ce, în marele plan al lumii, simplul (dar cât de... simplul?) fapt că doi oameni se iubesc nu le garantează șansa de a fi împreună, de ce limpezimea sentimentului lor nu le dă invulnerabilitatea față de orice barieră exterioară, independentă de voința lor? Ce diferită ar fi fost întreaga istorie a umanității, doar cu acest amănunt schimbat...
Într-o scurtă conversație cu Em.G.-P., ajung să vorbesc și despre încercarea de a fi la înălțimea unor șanse ce mi s-au dat. Replica lui mă nimerește ca un koan, ca pe un Rubik încerc s-o rezolv spre facultate.
La primul curs de la masterat – cel de imagologie literară –, aflu că vom discuta reprezentările Celuilalt, ale străinului, în texte din sau despre Orient. Cu câteva ore înainte ascultasem Șeherezada lui Rimski-Korsakov. Săptămâna trecută aflasem de la Borges că numele Orientului trimite, etimologic, la aur. Desigur, zâmbesc. Nu e zi să treacă fără coincidențe.
După curs, cumpăr de la Carrefour caiete și un set de pixuri. Cât stau în rând la casă, îmi atrage atenția o ladă plină de cărți noi, împachetate, la 5 lei bucata. Iau Micul prinț, pe care n-am mai recitit-o din primăvară. În ochii căprui ai casierei cu părul vopsit blond, acea latentă căldură pe care nu o pot fixa aici. Casiera nu-mi răspunde la salut. Zâmbetul ei discret, asimetric, pe care îl simt dureros, fără să-mi pot explica deocamdată senzația. Casiera îmi întoarce aparatul pentru plata cu cardul. Vede bancnota pe care o scot și întoarce înapoi aparatul. Văd abia acum insigna azurie pe care scrie cu albastru „Persoană cu deficiențe de auz și de vorbire. Noi oferim șanse egale”. Pun caietele în geantă, merg lent, copleșit, doamna de după mine strigă „pixurile!”.
Citesc pe blogul institutului Goethe articolul 5 scriitori basarabeni despre limba și literatura lor. Iată o frază simplă și demnă, o rețin imediat - „Continuu să învăț limba română și astăzi” -, mai ales pentru că o spune una dintre proaspetele revelații ale literaturii române, Tatiana Țîbuleac.
Seara, Lorelia mă provoacă să citesc o carte în ordinea inversă a capitolelor. Vreau s-o fac, și nu cu o singură carte. Înainte de culcare, citesc din nou – nu de la sfârșit la început – Micul prinț.
Marți
Înainte de facultate, închei Scrisorarul. O carte marcantă de la bun început și despre care știu că va lucra mult timp în mine. Citind-o, m-am tot gândit la tragica – deși mulți mi-au spus că nu o simt astfel – și luminoasa Declarație de dragoste a lui Schnittke. Ai putea împărți artiștii (și) în cei care articulează ceva personal, riscant, viu despre iubire și ceilalți. Nu întâmplător am început să-l citesc pe Șișkin cu Scrisorarul, așa cum de la Matei Iliescu am început să-l explorez pe Radu Petrescu, de la Zenobia pe Gellu Naum...
Dincolo de pasionantul început al discuției despre DADA și suprarealism, rămân de la primul curs despre Istoria Artelor în sec. XX cu următorul îndemn – unul de bun-simț, dar atât de percutant – al profesorului Emil Moangă: „Nu scrieți mai mult decât citiți. Nu vorbiți mai mult decât gândiți.” Un mesaj valabil și necesar, cred, în orice universitate, dar mai ales pentru umaniști.
După facultate, reușesc să ajung la Ateneu cu 10 minute înainte să înceapă conferința lui Mihail Șișkin. Prind un loc foarte bun, în lojă, de unde văd pe linie dreaptă scaunul din centrul scenei, unde se așază autorul rus. Dicția calmă, amabilă, dar fermă a lui Mihail Șișkin îmi amintește de înregistrările cu Andrei Tarkovski. În ecoul FILIT-ului, dar și al primei întrebări, scriitorul spune că întrebarea ar trebui recunoscută ca gen literar. Ne vorbește convingător: despre cum o țară se sinucide dacă nu face totul pentru a-și păstra oamenii, în special tineretul; despre cum opera de artă e mai longevivă decât orice dictatură, așa că autorul nostru scrie beletristică pentru cititorul din viitor, care ar afla de pe Wikipedia cine a fost Putin, iar luările de atitudine privind politica rămân, în cazul lui Șișkin, doar pentru presă; despre cum el compară cartea cu Titanicul, traducerea – cu icebergul, iar traducătorul e căpitanul ce trebuie să salveze cât mai multe de pe vas; despre artistul ce se teme așa cum femeia însărcinată se teme că i-ar putea muri copilul până la – sau la – naștere. După conferință, ocup printre primii loc în foaier, unde autorul va oferi autografe. Aștept cam un sfert de oră, timp în care îmi înving timiditatea. Față-n față cu Mihail Șișkin, îi mulțumesc pentru cartea care a început să-mi schimbe viața, îi spun că Scrisorarul m-a provocat să regândesc ideea de absență, să cred că merită să încercăm să vorbim (doar) despre forme și intensități ale prezenței. Schimbul de replici cu dragul scriitor – la început în rusă, apoi în engleză – și generoasele rânduri pe care mi le scrie se cristalizează imediat în una dintre cele mai valoroase amintiri ale mele de la București; un memento despre cât contează să cutezi când trebuie. Tot în foaierul Ateneului, sunt încântat să o revăd pe doamna Simona, după ce, de dimineață, am schimbat câteva mesaje; mă gândesc din nou că puțini sunt oamenii care reușesc să-mi spună atât de mult în puține cuvinte. Deambulez apoi minute bune în frumoasa răcoare a Bucureștiului nocturn.
Un puseu de melancolie pe care încerc să-l sting vorbind cu mama despre lucruri pe care – cel puțin acum – nu știu dacă le-aș fi putut discuta direct cu altcineva.
Miercuri
Scrisă cu cifre, data de azi își confirmă frumusețea. Are aceleași cifre ca prima zi pe care, dacă aș putea, aș retrăi-o. Un detaliu peste care trec repede, zâmbind. Altminteri, nu de ieri-de azi încerc să trăiesc așa încât la capătul fiecărei zile să mă pot simți nu doar recunoscător, ci și nostalgic.
De pe Facebook aflu că exact acum 10 ani am intrat în rețea. Nimic despre cum simt – și știu - că mi-a schimbat viața această afiliere. Încerc doar să-mi imaginez cât de prezentă va fi rețeaua peste următorii zece ani... Cât va mai înghiți din viețile noastre private și cât din efortul de a ne construi vitrine? Și nu o spun sentențios.
După cursuri, în sala de lectură a facultății, întâlnirea cu patru poeți belgieni: Gioia Kayaga, Erik Spinoy, Jan Mysjkin și Vincent Tholomé. Eleganța lui Spinoy, intonația lui lineară, à la Eliot. Gioia și vocea ei care supune contradicția – răspicată, nu pierde nimic din dulcele semiîntuneric al șoaptei; irizările din răgușeala ei; forța incantatorie a lecturii sale, zâmbetul continuu al ochilor. Inteligentul histrionism al lui Mysjkin; mai ales un poem citit cu pauze lungi. Tholomé și textele din – o spune chiar el – cuvinte „furate” de la oameni apropiați; citește în unele locuri ca Gherasim Luca Passionément. La finele sesiunii de întrebări, Marian îi provoacă pe autori să exprime prin câte un cuvânt ce înseamnă poezia pentru ei. Cumpăr antologia Penele pestrițe ale cocoșului și, după autografe, vorbesc minute bune cu Gioia Kayaga și Vincent Tholomé.
Seara, mă bucur de Carnavalul animalelor și de Dansul macabru, pentru că azi ar fi fost ziua de naștere a lui Saint-Saëns. Apoi, cântecele mele preferate ale lui John Lennon, alt sărbătorit al zilei. Dar și Anatol Chiriac; îi urez la mulți ani în gând, ascult – a câta oară? – O, rămâi și De-aș avea și mă întreb, cu gândul la melodia de pe urmă: câți artiști reușesc să debuteze cu o capodoperă?
Joi
Puțin după miezul nopții, o caldă, pătrunzătoare liniște în care încerc să adorm cu ochii deschiși. Abia acum îmi dau seama că nu am mai făcut experimentul din liceu. Plăcerea stranie pe care ți-o poate da numai lenta atenuare a senzației propriului corp. Tornada imaginilor de până la somn, pe care știu că nu le voi reține după trezire. În vis, desenez în sanguină (ceea ce nu am mai făcut de...zece ani). Sunt pești mari pe un perete auriu, le fac ochi în locul solzilor.
Mă trezesc amorțit. Lectură matinală din Penele pestrițe ale cocoșului: ca de fiecare dată în cazul poeziei traduse, caut senzația că textul ar fi fost scris direct în limba în care-l citesc. Uneori chiar se întâmplă.
Ascult Kontaktele lui Stockhausen - cu încântarea dintotdeauna, cu senzația deopotrivă intimidantă și reconfortantă că întâlnești geniul, că sunetele acestea vin, cum ar spune Simona Popescu, din „timpul-mai-mult-ca-trecut-prezent-viitor”.
Mă odihnesc plimbându-mă pe străzi unde ajung prima dată.
La facultate, înaintea repartizării la instituțiile unde vom face practica de specialitate, vorbim în curte despre căderea guvernului și despre noii laureați ai Nobelului pentru Literatură, Olga Tokarczuk și Peter Hanke. Reținusem, în primăvară, de la un curs al lui Mircea Cărtărescu, titlul Frica portarului înaintea loviturii de 11 metri. Acum chiar vreau să citesc cartea.
Rog să fiu repartizat la Muzeul Național al Literaturii Române. După facultate, la același muzeu îi ascult din nou pe deja dragii poeți belgieni. Îmbucurătoare și revederea cu Magda Cârneci. Surpriza de a merge la cină cu Doina Ioanid, Gioia Kayaga, Erik Spinoy, Jan Mysjkin și Vincent Tholomé. Discuții în care sunt mai degajat decât aș fi sperat, cărți primite în dar.
Vineri
De dimineață, cer limpede, niciun nor.
Două știri care-mi atrag atenția: președintele ucrainean Zelinski a ținut timp de 14 ore o conferință de presă, cea mai lungă din istorie; iar mâine, Robert Șerban va încerca, într-o galerie din Timișoara, să scrie încontinuu - timp de 8 ore - un poem.
După o reconfortantă discuție cu tata, mă retrag la bibliotecă să citesc pentru cursurile de săptămâna viitoare.
Mă simt deopotrivă la Chișinău și la București, fără ca asta să-mi dilueze prezența. Sper.