Președintele României, Klaus Iohannis, a decorat un istoric american, Keith Hitchins, pentru lucrările sale de istorie a românilor despre care un comunicat de presă spune că au demonstrat „legitimitatea istorică a cauzei naționale române și valențele reale ale Marii Uniri din 1918”.
Profesorul american Keith Hitchins are 86 de ani și cunoaște, în afară de limbile de circulație internațională, franceză, spaniolă, rusă și germană, toate limbile regiunii dintre Europa Centrală și Caucaz, inclusiv turca, greaca nouă, tadjica, persana, kazaha, uzbeca, azera. În total vorbește 18 limbi și a fost primul bursier Fulbright în România, după ce Bucureștiul și Washingtonul au semnat în anii ‘60 primul acord cultural în acest sens. A scris despre micile țări care se întind de la Marea Adriatică la Marea Caspică studii, cărți de istorie, volume despre demitizarea unor perioade încâlcite.
Din lista lungă a publicațiilor se vede de departe predilecția sa pentru România. Până astăzi, cele două volume scrise de Keith Hitchins: Românii, 1774-1866 și România, 1866-1947 reprezintă istoria cea mai bine documentată, mai clară și mai obiectivă care s-a scris despre, probabil, cei mai complicați 200 de ani din trecutul așa numitului teritoriu carpato-danubiano-pontic.
Hitchins a început să fie interesat de România în anii ’50, dar a fost decisivă pentru cariera lui, călătoria de studii făcută în România începând cu toamna anului 1960, când a avut posibilitatea să intre în arhive la București și la Cluj. A folosit exemplul Transilvaniei ca “laborator” pentru subiectul dezvoltării conștiinței naționale și a apariției ideii de națiune.
Profesorul american pasionat de România socotește că românii „au ocupat un loc aparte printre popoarele din Europa de Sud-Est încă de la formarea Moldovei și Țării Românești în secolul al XIV-lea. Keith Hitchins observă că, până târziu, în secolul al XVIII-lea românii împărtășeau înalta cultură ecleziastică și ordinea socială și economică agrară, comună întregii regiuni.
Cu toate acestea, subliniază Hitchins, românii „se diferențiau de vecinii lor” fiindcă „aveau privirea îndreptată atât către Apus, cât și spre Răsărit, întrucât vorbeau o limbă care se trăgea din latină și își revendicau descendența din romani”. În această balanță dilematică, „o componentă fundamentală a formării națiunii a fost legătura crescândă a românilor cu Europa Occidentală”.
Europenizarea românilor a început serios la finele secolului al XVIII-lea, susține Hitchins, care pregătește al treilea volum din istoria României, care va cuprinde perioada 1948-1989. Fenomenul europenizării nu s-a întrerupt cu totul în timpul comunismului după cum sugerează profesorul de la Universitatea Illinois.
Când i-a oferit în numele președintelui Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Mare Ofițer, profesorului Keith Hitchins, ambasadorul român la Washington, George Maior a subliniat că istoricul american „a demonstrat, în lucrările sale, legitimitatea istorică a cauzei naționale române și valențele reale ale Marii Uniri din 1918”.
Spre deosebire de istoricii români, care au încercat să edulcoreze evenimentele dinaintea Marii Uniri, Hitchins descrie clar și rece, negocierile pe care liderii români din Transilvania le-au purtat cu oficialii guvernului ungar până la mijlocul lunii noiembrie 1918. Altfel spus, cu două săptămâni înainte de unirea de la 1 decembrie, fruntașii ardeleni purtau încă tratative cu Budapesta pentru statutul Transilvaniei.
Românilor li s-a propus un sistem de tip cantonal ca în Elveția, dar ei au cerut o autodeterminare deplină. În urma eșecului negocierilor cu liderii unguri, a fost convocată Marea Adunare Națională de la Alba Iulia cu 100.000 de delegați, unde ardelenii au hotărât unirea cu România, dar cu o condiție: Transilvania să rămână autonomă.
Această condiție nu a mai fost respectată, dar România de după 1 decembrie 1918 și-a definit ca obiectiv apropierea de Europa Occidentală. Drumul a fost mereu plin de obstacole, dar azimutul, deși uneori ascuns în ceață, a rămas neschimbat, în ultimii 200 de ani.
