Linkuri accesibilitate

La ce bun latina în vremuri de restriște intelectuală?


Ca multe probleme care declanșează discuții de acest tip în România, și cea privind chestiunea utilității predării limbii latine a fost rău pusă de la început.

Mulți au zis că și-așa predarea nu se făcea serios și că oricum ei au făcut cursul de latină obligatorie dar uite că n-au rămas cu nimic, așa încât se arată că era timp pierdut etc.

La ce bun latina în vremuri de restriște intelectuală?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:32 0:00
Link direct

Desigur, urmând logica acestora, ar trebui de fapt scoase toate materiile din curriculum, pentru că toate sunt predate prost. La asta se adaugă mentalitatea aceea amestecată cu viclenie, care zice: „eu am făcut opt ani de franceză și nu știu o boabă, dar luam examenele, nici nu se prindea profa că habar n-aveam”.

Încă o lovitură dată sistemului opresiv, adică. Transformarea în virtute a evitării unei materii care nu își arată utilitatea imediată.

Pentru a se reduce numărul de ore petrecut de elevi la școală, așadar, s-ar scoate latina (în vreme ce numărul de ore de religie ar rămâne ca acum).

Evident că ideea e rea și distrugătoare de identitate. Îmi amintesc și acum manualele de latină din școală. Neîndemânatece, neatrăgătoare, dar dădeau copilului prost o identitate. Primul curs începea cu următoarea frază artificială în latină de bucătărie (latin de cuisine, dog latin): — Patria nostra est Romania, ubi sunt parentes nostri.

Columna lui Traian
Columna lui Traian

Nu era nimic inutil acolo, nimic din ce întărește identitatea colectivă nu este, în general, irosit pe copil, chiar dacă îi pare greu atunci când o învață. Unii pensionari își amintesc vorbele acelea și azi și cad mai greu pradă teoriilor absurde ale „dacopatiei”, pentru că au în cap latinitatea din școală. (Despre importanța fundamentală a limbii latine în definirea identității românești am scris pe larg în volumul Dacopatia și alte rătăciri românești.)

Când va dispărea asta din manuale, dar va rămâne ora de ortodoxie, cu greu li se va mai da acelor copii români o identitate europeană.

Cât despre cei care pun la îndoială orice utilitate practică, imediată, a latinei, iată de pildă cazul unuia care explica pe Facebook serios, argumentat, de ce nu este nevoie de inutila limbă latină “în curriculă”.

O fi văzut el pe undeva “curricula”, dar acel --a nu este marca unui feminin, ci a unui plural neutru. Adică acel curricula (pl. de la curriculum) este precum mass media (pl. de la medium), un plural, așadar, iar nu o masă amorfă, de pus la singular.

Iată așadar la ce e bun un pic de latină: să nu te ia de stultus (nătâng și ignorant) colegul englez când îi spui “our curricula is…” crezând că în “curriculă” ai un singular.

Ca să nu mai vorbim, desigur, de utilitatea limbii latine în înțelegerea clasificărilor medicale, botanice și de alt tip, dar acolo urcăm deja la un alt nivel de înțelegere a culturii și a omului complet.

Româna a păstrat trăsături latine rare

Uite, e plăcut să auzi că, deși româna e singura limbă romană (neolatină) care nu mai are cuvântul “pied” (pes, pedes, pede) pentru mădularul de umblat ("picior" vine de la altceva), l-a păstrat totuși în… „piedică”, dar în și mai frumosul „pedestru”.

Da, piedica, din latinescul pedica, e aia în care îți prinzi pedes. Franceza îl păstrează sub o formă total deformată fonetic: piège (de la: pedica), pe când în „empêcher" nimeni n-ar recunoaște latinescul im-pedicare, păstrat perfect în română: a împiedica.

Iar cu „pedestru" e și mai frumos. Franceza (iar după ea, ca împrumut modern, engleza: pedestrian) l-au luat din latina savantă a Renașterii, dar în română vine în linie dreaptă din latină, căci îl găsim la toți cronicarii: pedestru, pedestrașii, pedestrimea. Ba chiar și ca verb, căci zice Grigore Ureche: „întăi au dat dos a fugi, gonindu-i spre o pădure şi aciiaş pedestrindu-să, au săgetatu-le caii”.

“Pedestrindu-se”, adică dându-se jos de pe cai, câtă frumusețe! Dar voi nu și nu, că e inutil.

Dumnezeu

„Dumnezeu”, termen compus, oferă un perfect exemplu de lingvistică evolutivă și al felului în care sunt deduse regulile fonetice. Astfel, în proto-română, toate cuvintele latinești care începeau cu un d- urmat de -i sau -e au înmuiat acel d-, producând mai întâi dzi-, dze- (ca în „dzise”) și trecând apoi la z-. Așa încât:

dies > zi

decem > zece

dicere > zicere, a zice

deus > zeu (sau: „zău”, în jurăminte)

În schimb, d- a rămas d- înainte de vocalele închise -a, -o, -u, așa încât: a Da, Dare, Domn, Doamnă, a Duce, Durere.

Când descoperi o asemenea regulă, ea este matematică, nu cunoaște excepții, și explică de exemplu de ce știm automat că „divin” e un împrumut recent din franceză. D- nu putea da decât Z- în română înainte de -i, așa încât echivalentul neaoș, românesc al lui „divinus” de la „deus” este „zeesc” de la „zeu”.

Mânăstirea Dealu, Târgoviște
Mânăstirea Dealu, Târgoviște

În schimb, termenul compus „Dumnezeu”, rămas din cea mai veche limbă, conține ambele derivate ale lui d: 1. d- rămas d- înainte de vocala închisă -o (ca în: domn, doamnă), și 2. d- trecut în -z înainte de vocala deschisă -i, ca deus > zeu. Așa încât, acolo unde formula inițială era „Dominus Deus”, ea a dat: „Domne-Zeu” > „Dumnezeu”, cu cele două evoluții posibile ale lui d- inițial strânse ca într-un atom.

Că „Dumnezeu” e o expresie compusă nu trebuie să ne mire. La urma urmei și Juppiter, zeul suprem al romanilor, nu era altceva decât evoluția fonetică a formulei: „Deus Pater” > Juppiter !

Perfectul simplu și oltenii

Perfectul (simplu) era cea mai banală și mai frecventă formă de exprimare a trecutului în latină. Formele au rămas în română remarcabil de bine conservate. Astfel de la “ego possum” (eu pot), perfectul e: “ego potui” = eu putui. Tu potuisti = tu putuși etc. Odată priceput algoritmul, e aproape mecanic:

ego pono = eu pun și, previzibil: ego posui = eu pusei.

torqueo = torc, deci perfectul va fi: ego torsi = eu torsei

Așa putem reconstitui chiar forme latinești neatestate. Astfel, de la verbul tergo (eu (ș)terg, a (ș)terge, tergere în latină), putem reconstitui forma latinească neatestată *tersi, pornind de la românescul ștersei.

De aceea, oricât am râde de olteni cu perfectul lor simplu, ei sunt cel mai aproape de utilizarea latinească a timpurilor, căci faimoasa frază a lui Cezar:

"Veni, vidi, vici"

nu e altceva decât:

"Venii, văzui, (în)vinsei"

Ce pronunție avea latina? Toată lumea are un accent

Pornind de la moștenirea latinească, se tot miră mulți de ce moldovenii vorbesc cu „di ci” sau „di și” acolo unde ceilalți români pronunță „de ce”. Ce fapt fizic a dus la asta? I-am explicat că întrebarea de ce nu-și are sensul, pentru că transformările fonetice în limbi și dialecte nu au o cauză precisă, explicabilă.

Avem aici ideea foarte populară că anumite transformări au loc în limbă „pentru că”…

Văzându-mi scepticismul, persoana a încercat să mă convingă că există explicații pentru modificarea fonetică a pronunției moldovenești, așa cum olandeza a căpătat acel sunet uvular continuu, notat fonetic ğ și identic cu gamma grecesc de azi Ɣ, sau cu jota spaniol pronunțat sonor, pentru că în Olanda bate tot timpul un vânt foarte puternic și olandezii sunt obligați să pronunțe tare și hârâit, ca să se facă auziți.

— La fel și arabii, mi-a zis persoana, căci sunetul există și în arabă. Și la ei e vânt în deșert.

— Dar grecii? am întrebat.

— Și la greci e vânt, mi-a răspuns după o pauză.

Ideea e atât de aberantă, încât simt că îmi taie respirația. De parcă oamenii ăia ar vorbi numai cu gura în vânt… dar femeile lor? Dar copiii, de ce ghâghâie și ei la fel?

In realitate, nu există nicio explicație și nicio justificare conștientă a modificărilor fonetice ale unei limbi. Ele au loc insensibil și inconștient. Uneori moda, sau influența unei capitale poate aduce o nuanță nouă, o pronunție diferită, din afectare sau imitație.

Lesicon románescu-látinescu-ungurescu-nemțescu (Lexiconul de la Buda) 1825, primul dicționar român
Lesicon románescu-látinescu-ungurescu-nemțescu (Lexiconul de la Buda) 1825, primul dicționar român

A crede ca vântul modifică o pronunție sau un accent e la fel de eronat ca și cum am spune că tibetanii au o limbă monosilabică pentru că trăiesc la mii de metri altitudine și trebuie să pronunțe cuvinte scurte… dar vecinii lor la sud și vest, care vorbesc limbi total neînrudite cu tibetana, cei din Nepal sau vorbitorii de burushaski din nordul Pakistanului de azi, trăiesc la aceeași altitudine, dar vorbesc limbi cu cuvinte la fel de kilometrice ca germana. Tibetanii în schimb vorbesc limbi la fel de monosilabice ca si chinezii, vietnamezii si thailandezii din mlaștini și de pe malul mării… E vorba de influențe areale. Mode și influențe reciproce intre popoare care vorbesc limbi diferite, dar își modifică pronunția și vocabularul sub influența vecinilor, așa cum s-a întâmplat in Balcani sau Caucaz.

Nu există nicio explicație prin climat pentru ce în franceză un C- latinesc la inițială a devenit Ș- : char, chien, champ etc, acolo unde celelalte limbi romane au păstrat car, cane, sau campo.

Indiferent ce modificare intervine într-o limbă, ea nu poate avea decât explicații culturale, iar nu fiziologice sau venite de la climat. Sutele (da, literalmente sutele) de limbi ale Africii tropicale prezintă cele mai diverse tipologii lingvistice și fonetice imaginabile, deși toți au trăit acolo vreme de milenii în aceleași colibe înecate jumătate de an sub ploi torențiale… dar diversitatea intre limbile a două sate tropicale separate de un pârâu cu crocodili poate fi la cel de mare ca cea dintre română și arabă. Invers, acolo unde s-au răspândit bine organizații vorbitori de limbi bantu, aceștia și-au impus dialectele similare în toată Africa centrală și australă, de la fluviul Congo până în Africa de sud.

In România, a devenit un clișeu ieftin a râde de accentul moldovean, cum e cel al Monei Pivniceru, fosta ministra a justiției. În realitate, accentul bucureștean ar fi pentru un lingvist marțian, mult mai deviant decât cel moldovenesc, care e, dintre accentele românești, cel mai apropiat de latină.

Mai la sud, dialectul bucureștean a închis toate A-urile neaccentuate (cf. [să-nă-tá-te], din lat. sanitatem). „Moldoveneasca”, in schimb, a păstrat fonetica curată: [sanatati ], cu A-uri deschise la fel de larg ca și gura si mai apropiat de latină decât ă-urile bucureștene… Bucureștenii ar trebui să știe, conform realității lingvistice, că toată lumea are un accent.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG