Multă lume s-a amuzat aflând că, în tinerețe, Jacques Chirac frecventa mediile de stânga și chiar vindea pe străzi L’Humanité, ziarul Partidului comunist francez. Nu era, totuși ceva cu totul ieșit din comun: numeroși sunt cei care au trecut printr-o fază stângistă așa cum se trece prin bolile specifice adolescenței. Om cu simțul umorului, Chirac a declarat într-un rând: „Am o mutră de om de dreapta”, parcă sugerând că în orientarea lui politică a fost vorba și de o anume predestinare. Un rol important l-a jucat și soția lui, Bernadette, provenită dintr-o familie aristocratică.
Tânărul Chirac trece prin școlile superioare ce asigură o rapidă promovare socială, Institutul de Studii Politice și Școala Națională de Administrație (ENA). Îl găsim curând în preajma președintelui Georges Pompidou și are primele funcții în guvern. După ce, în 1974, Giscard d’Estaing devine președinte, Chirac este numit prim-ministru. Relațiile sale cu Giscard nu sunt însă deloc grozave, Chirac ia distanță, creează un partid politic și încearcă să găsească o cale originală, între liberalism și centrismul giscardian. Cucerind primăria Parisului, se gândește că ar putea avea șanse și la președinție. Candidează în 1981, dar iese abia pe locul trei: a câștigat atunci François Mitterrrand. Ajunge în chip natural, liderul opoziției, critică vehement politica socialiștilor. În 1986 câștigă legislativele și e numit prim-ministru: este cea dintâi coabitare, între un președinte socialist și un premier de dreapta.
Relațiile cu Mitterrand sunt tensionate. În 1988 candidează din nou la președinție, avându-l în față pe președintele în exercițiu. Nu reușește să evite capcanele pe care i le întinde Mitterrrand. În cea dintâi dezbatere televizată, Chirac îi propune lui Mitterrand să folosească formule de adresare mai simple, fără menționarea funcției actuale, pentru ca între cei doi interlocutori să se instaureze o relație reală de egalitate. „Aveți perfectă dreptate, domnule prim-ministru”, i-a răspuns șiretul Mitterrand, refăcând instantaneu raporturile ierarhice. Chirac va trebui să mai aștepte șapte ani până când, în 1995, va ajunge la palatul Elysée. Va avea parte însă de o nouă coabitare, cu guvernul socialist al lui Lionel Jospin. Al doilea mandat, în 2002, Chirac l-a câștigat fără probleme deoarece candidatul socialist, Jospin, s-a clasat – surpriză uriașă – în urma liderului naționalist Jean-Marie Le Pen.
După 2007, când se încheie al doilea mandat de președinte al lui Chirac, peisajul politic francez s-a modificat substanțial. Partidul său a suferit mai multe metamorfoze și a fost împins, treptat, într-un plan secundar. A lipsit o personalitate puternică, unificatoare, a lipsit un Jacques Chirac care să depășească momentele dificile și să atragă electoratul. Sigur, i se pot reproșa multe lui Chirac. Nici perioada de la primăria Parisului, nici activitatea de prim-ministru, nici cele două mandate prezidențiale n-au fost lipsite de umbre.
Și-a legat însă numele de câteva inițiative memorabile: recunoașterea responsabilității francezilor în persecutarea și deportarea evreilor, crearea unui mare Muzeu al Artelor Prime (s-a evitat formula, incorectă politic pare-se, „arte primitive”). A fost o prezență marcantă în politica internațională, încrezător că Franța are un cuvânt important de spus.
Omul era inconfundabil: avea o frazare cu totul aparte, adevărată mană cerească pentru umoriștii (în frunte cu Laurent Gerra) care îl imitau. Putea fi spontan și acid în replici, avea prestanță, știa să rămână – fără ostentație – popular.
Cu Jacques Chirac dispare o personalitate care s-a aflat, vreme de jumătate de secol, în centrul vieții politice din Franța.
