Deși s-a hrănit cu haos, PSD a fost mereu un partid organizat. Era moștenitorul unui ADN nu spiralat, ci piramidal. În marele lanț al existenței politice, fitoplanctonul partidului s-a lăsa consumat cu bucurie de peștii cei mari pentru că știa că va fi depus sub formă de icre, prin diverse posturi de șefi și șefuți de etaj în piramida partidului. Și cu toții se hrăneau din spaimele și idiosincraziile, isteriile în masă și clasă pe care le stârneau. Au manevrat mereu frica de nou, de străini, de ziua de mâine și poimâine acumulând capital politic tocmai pentru că închiseseră societatea ermetic în milioane de alveole, ca un plămân bolnav de silicoză, concentrând-o într-un prezent etern dependent de butelia de oxigen a asistenței sociale.
Pentru aceasta, partidul a avut nevoie nu doar de o rețea de activiști sociopați care să știe să mimeze grija și preocuparea, extorcând în paralel taxe de protecție și distribuind favoruri bine orientate politic, ci și de o mulțime de susținători în presă și pe paginile de socializare care au turbat la comandă năpustindu-se pe strada mare informațională ca să o însângereze cu lupta lor de partid. Unii au făcut-o pentru că asta e meseria lor de pescuitori de pești turbați în ape tulburi. Alții au făcut-o din greșeală sau, pur și simplu, din prostie. Vechile nostalgii (uneori resentimente sau mustrări de conștiință greșit reprimate) au și aceste efecte laterale și perverse. Neexorcizat, comunismul ceaușist a fermentat în subteranele politice furnizând, de la o vreme, singura șampanie cu care se îmbată partidul Vioricăi Dăncilă.
Pentru că PSD pare să fi intrat în haos etilic. Geometria sa posacă, utilitară, dar grosolană, s-a rupt. Miriapodului infracțional i se fracturaseră ceva baroni și lideri centrali încă de pe vremea lui Ponta și Dragnea, dar avea încă stabilitatea creată de decenii de disciplină de partid și de stat și de relațiile aproape militare între membri, de la Comitetul Central, la organizația de scară de bloc. Între timp, societatea a devenit mai atentă și mai responsabilă. Mulți oameni muncesc disperați și de capul lor, nu-i găsești pe ștatul familiei de partid și de stat. Nu mai depind de pomenile partidului și ombilicul bugetar. Acum o generație, românii se nutreau într-o copleșitoare proporție din mila statului: fie că erau angajați direct în aparatul administrativ învățând arta sacră a arderii gazului în vatra strămoșească a ghișeelor instituționale, fie prin vreo termitieră care săpa găuri negre în bugetele statului. Astăzi, bugetul din care se plăteau alocațiile de fidelitate a scăzut dramatic, iar bazinul electoral se colmatează. Mulți au părăsit supa primordială și s-au vertebrat, nu mai vor să se lase otrăviți de emanațiile partidului lui Iliescu. Mai sunt, desigur, mulți captivi, însă țipă și ei, captivi fără speranțe în bolgia programului de guvernare.
Nici baronii partidului nu mai sunt ce erau pe vremuri. Unii dintre ei s-au emancipat și ne dau lecții de democrație în timp real și bolnav de la diverse tribune politice și mediatice. Alții își negociază la sânge loialitatea pentru privilegii locale. Unii rămân slugi credincioase pentru că doar așa își conservă privilegii. Muțenia lor e de aur. Alții fac pe bufonii savanți cu o știință care-i face indispensabili și de neînlocuit în talk-show-urile politice. Însă ecologia construcției de partid a fost compromisă de când rolurile au început să fie redistribuite la nivel social. Tot mai puțini oameni de șantajat financiar și sentimental.
Chiar și în partid, pușcăria lui Dragnea a rescris distribuțiile, rolurile și fidelitățile. Și pentru că în PSD măștile nu cad, ci se acumulează. incapacitatea de a mai distinge cine pe cine trădează, cine îi este fidel cui, a distrus încrederea de clan. Primul semnal important a fost dezertarea lui Tăriceanu. Poate că e doar o schemă tactică pentru a recâștiga o parte din electoratul pierdut. Al doilea semnal, votul pentru susținerea moțiunii de cenzură pierdut de PSD. Viorica Dăncilă ar fi vrut ca moțiunea să fie discutată vinerea sau în week-end, pentru că, susținea ea, altminteri ar încălca legea. Politicienii români au făcut lumea în trei zile și de aceea le-au rămas patru pentru relaș. De multe ori, setea de repaos îi face să întrerupă dezbateri furtunoase pe principiul pauzelor lungi și dese. Trebuie să moțăie de-a lungul săptămânii de lucru pentru ca lucrurile să aibă timp să se așeze în metabolismul lor leneș. Singurele excepții notabile sunt când își negociază privilegiile (acolo metabolismul este accelerat, iar foamea lor face ravagii). Opoziția suferă și ea de convalescență cronică și a fost atentă să nu riște din nou compromiterea glonțului de argint într-o zi de sâmbătă când vânătorii sunt prea obosiți sau somnoroși să ia în cătare mistreții de la putere. Au preferat să joace pozițional, depunând moțiunea într-o seară de marți pentru a fi citită miercuri. Cele trei zile constituționale pentru discutarea și vot decurgeau din ziua citirii moțiunii în Parlament. A fost o luptă strategică pe proceduri în care chițibușarul de serviciu ai PSD, Florin Iordache, a pierdut la puncte, dar e posibil să câștige la Curtea Constituțională.
Moțiunea în sine nu este mare scofală: opoziția a mai adunat semnături însă votul s-a încheiat dezastruos pentru ea pentru că nici semnatarii moțiunilor nu le mai susțineau. Ce s-a negociat atunci n-o să știm probabil niciodată, dar probabil că deja simțim. Moțiunea de azi acumulează nu doar nemulțumirea manieristă a opoziției, care zice că, dacă dă jos guvernul PSD, într-un moment important, chiar înaintea alegerilor prezidențiale, vindecă România de mitul invulnerabilității celui mai înrăit partid, ci și insatisfacția câtorva piese mărunte, dar esențiale, la vot din partea PSD. Patru parlamentari discreți și disciplinați au sărit ca la un semn gardul partidului, semnând alături de opoziție. De fapt doi, pentru că ceilalți doi sunt proaspăt dezertați chiar în ziua în care opoziția a depus moțiunea. Alți doi au demisionat pur și simplu. La aceștia se mai adaugă șase care nici nu au fost în sală la votul în plen care ar fi putut bloca asaltul opoziției.
Chiar și în PSD se crapă stâlpii de rezistență. Fața umană a partidului e în plină grimasă din pricina presiunii intestine. Întâlnirea boșilor din partid în seara zilei în care moțiunea a fost depusă a semănat cu o luptă de wrestling: multe lovituri simulate, dar și câteva călcâie bine țintite. Viorica Dăncilă s-a ciufulit în fața colegilor pentru a-și compune o figură tragică, de om dispus să renunțe la tot numai să fie pace în lume. Voia să cedeze broșa de șefă de partid și guvern oricui se simțea demn s-o poarte. A pus pe masă carnetul de partid spunându-le liderilor PSD să-i facă ce vor, chiar și soarta de secretară i se pare trandafirie, dacă i-o cere partidul. Era un gest teatral și a fost refuzată teatral: partidul a ajuns la punctul fără întoarcere. Însă mulți cred că stilul ei de nașă mare a produs haos în partid. Viorica Dăncilă nu e om de aparat, nu prea cunoaște partidul, încrengăturile de relații și cumetrii centrale și locale. A mizat pe chelnerii din Kiseleff, oameni fără mare impact, purtători de serviete și până mai ieri insesizabili în raportul de putere din partid. Acum culege ponoasele. E posibil, așadar, ca în ziua moțiunii votul să încline balanța către demiterea guvernului. Așa par lucrurile. O spune și Victor Ponta, ajuns în mod misterios, vrăjitorul multor combinații parlamentare. PSD este măcinat de acizii gastrici și face implozie. Presiunea interioară nu mai face față celei exercitate din exterior și întreaga construcție se prăbușește.
Oare? Trebuie să fii orbit de optimism să crezi că sistemul nervos al corupției instituționale se sclerozează peste noapte. Trebuie să fii naiv sau să te îmbete victoriile mărunte de pe drumul către confruntarea finală ca să vezi în legănatul pe călcâie al Vioricăi Dăncilă începutul plonjonului final. Tangoul partidului-stat cu țara a inclus mereu și pașii făcuți înapoi sau lateral. Ba chiar, cum s-a întâmplat în zilele scindării FSN, și automutilarea. Imensul aparat subteran de rețele și interese, de complicități și coterii locale care a generat PSD-ul nu dispare peste noapte și este capabil să se multiplice in vitro. Mesajul genetic va fi replicat și în noile exemplare, poate alterat, poate ușor deformat. Chiar și-așa, în cele din urmă, îl transmite mai departe, adaptând organismul la medii ostile, înzestrându-l cu solzi și gheare suplimentare, să se poată apăra și agăța eficient de tot ce mișcă.
Nu degeaba mai toți dezertorii PSD au migrat la Victor Ponta. Acesta își construiește partidul din reciclarea membrelor pe care și le amputează oamenii lui Dăncilă pentru a scăpa din capcane. Victor Ponta, fost și actual discipol al lui Adrian Năstase, tinde să-și tragă masca acestuia pe figura, ca pe vremea când naivii erau făcuți să creadă că există două PDSR: cel al săracului și cinstitului Iliescu și cel al arogantului și coruptibilului Năstase. Dar PDSR a dispărut prin canibalizarea fără rest a Partidului Social Democrat Român, care a dat ceva ștaif și legitimitate istorică diviziei a doua a activiștilor comuniști și diviziei a cincea a Securității. Nu altfel făcuse restul de FSN rămas, după scindarea din martie 1992, sub conducerea lui Petre Roman: a fuzionat cu minusculul Partid Democrat preluându-i numele și a câștigat o nouă față și o nouă moralitate. Ba a dat și un președinte de țară care a condamnat comunismul, chiar dacă el însuși avea serioase și secrete probleme la dosarul de rețea.
Banda de activiști comuniști scăpați după moartea stăpânului acum treizeci de ani a găsit un bulion de incultură politică foarte convenabil pentru fecunditatea lor. Pe fondul amneziei generalizate, și-au putut modifica ADN-ul, ștergând și plagiind secvențe întregi de viață. Mulți par să se fi născut în 1990. Nu știm mai nimic despre biografia prerevoluționară (nu mă îndoiesc, eminentă) a lui Victor Ciorbea, șeful celei mai importante confederații sindicale apărută din ruinele fumegânde ale fostei Uniuni Generale a Sindicatelor din România comunistă. Dar poate că istoria lui profesională ne-ar explica de ce, în ciuda unui temperament mereu defazat față de crizele și urgențele societății românești, a fost favoritul lui Petre Roman, care i-a dat pe mână imensul și azi aproape extinctul patrimoniu al sindicatelor comuniste. Am afla astfel ce sfori s-au tras de a ajuns prim-ministru, umplându-i pe toți de speranțe și entuziasm, dar și de decepție și furie, imediat după învestire. Din biografia lui sinceră și detaliată am afla și cum a ajuns vicepreședintele celui mai important partid de atunci, apoi a dezertat, a dispărut o vreme pentru a deveni mai apoi debarasor pentru Liviu Dragnea și a se bucura de o consistentă amnistie fiscală în chiar aceste zile. O amnistie cât o rentă pe viață. Multe alte biografii ar fi mai clare și mai explicite dacă nu am fi loviți cu toții de leuca amneziei și nu s-ar face razii prin dosare doar o dată la patru-cinci ani. Atunci se dă liber la vânatul sezonier, dar chiar și atunci cad doar capetele seci, nefolositoare. Civilizația românească este, în continuare, în epoca dosarelor. Iar dacă dosarele de cadre nu mai au decât o utilitate internă, în cadrul partidelor, cele de securitate sunt veșnic folositoare cuiva, ceea ce face ca jocul de putere să se complice și mai mult într-un univers multidimensional, sistemul electoral devenind secundar și facultativ. Cea care decide ce iese din urne este cursa pentru alegeri, o cursă în care obstacolele nu sunt puse doar înaintea concurentului, ci și în urma lui.
Astfel că haosul din PSD poate fi o nouă perdea de fum pe care sunt proiectate siluetele eroice ale unor pitici puși pe furat voturi. Moțiunea de cenzură ar putea duce la înlăturarea guvernului PSD tăindu-i accesul la prestigiul pe care-l are ca principal ordonator de credite și organizator al alegerilor. Pare un cadou de împăcare făcut opoziției de diverși politruci orgolioși de-ai lui Dăncilă. Ar trebui să fie atenți cu toții ce-și doresc. Chiar dacă eventuala victorie a moțiunii e un semn că alegerile prezidențiale ar putea fi pierdute de candidatul PSD, ce mai poate face un guvern al opoziției în puținul timp rămas până la alegerile locale și parlamentare decât să dezamorseze bombele cu ceas puse de PSD? O dezamorsare sinucigașă politic pentru că presupune remodelarea/distrugerea sistemului de plăți sociale care-i permite PSD-ului să se folosească de beneficiari ca de niște scuturi umane. Un guvern post-Dăncilă ar redistribui nemulțumirea, iar urmașii PSD ar putea capitaliza în continuare pe seama frustrărilor și imerțiilor sociale. În caz de extremă urgență, PSD are arca pregătită, iar Victor Ponta e deja pe covertă, scrutând orizonturile roșii. Va prelua, e drept, doar câte o pereche din animalele politice pe punctul să se înece, dar le va selecta după chipul și asemănarea lui. Mulți au ajuns să-l considere frecventabil (cum devenise pe vremuri și Petre Roman, după despărțirea de Iliescu) în comparație cu foștii tovarăși de gang. I-au iertat plagiatul, biografia suspectă, mentoratul lui Năstase, cariera scurtă și plină de bube negre în Procuratură și la corpul de control guvernamental. Priviți-l bine, amintiți-vă cine este: așa va arăta PSD peste o vreme. Prăbușirea PSD nu ne scapă de haos, ci doar îl reorganizează.
