Linkuri accesibilitate

Larisa Turea: „Multe am învățat împreună, iubire, dar să trăiesc fără tine uite că nu am stare să învăț”


Larisa Turea

Rubrica „Jurnal săptămânal” la Europa Liberă.

Larisa Turea: Născută la 29 februarie 1952, la Călineştii Făleştilor, pe malul Prutului, într-o familie de învăţători. Absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău, secţia jurnalism (1974), cu stagii în Franţa şi SUA. În prezent este Secretar Literar al Teatrului Național „Mihai Eminescu”. De asemenea, este jurnalist, critic de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (cu sediul la Paris), colaborator al revistelor „Timpul”, „Contrafort”, „Sud-Est cultural”; fondator şi redactor-şef al „Gazetei Teatrului Naţional”.

Luni

La 7 dimineața, în picioare; de când s-a desprins de materie, ca parfumul din florile ofilite, sufletul meu geamăn, soțul meu Valeriu Turea, toate diminețile îmi sunt la fel de sumbre: pierdută în tristețea mea, înaltă ca Himalaya, mă mobilizez cu dificultate, nu aflu luminiș, ieșire la liman. Merg pe la cimitir; sunt 1500 de pași din pragul casei până la mormânt, cu un braț de bujori și ramuri de iasomie. A îmbobocit caprifoiul, Mănuța Maicii Domnului, la geam. Multe am învățat împreună, iubire, dar să trăiesc fără tine uite că nu am stare să învăț. Recitesc notițele lui din 7 iunie 2020, când se părea că umbra cu coasa nici nu există. Sau doar așa mi se părea? Acum, mă trec fiori la unele fraze. Premonitorii, oare?

Discutăm mai bine de o oră și jumătate cu feciorii despre nepoți, troscotul din curte, cireșe, coronavirus, Duminica mare, trebuie să mergem la grădină, cineva vrea să ne omoare motanul, s-au dus naibii doi rulmenți de la roata din urmă, trebuie să-l sunăm numaidecât pe nașu, săracu, nu plecați până nu vă dăm niște căpșuni, caș proaspăt și saltison. Și, ușor-ușurel-ușureluț, despre cum ar trebui să facă dânșii rânduielile de pe urmă. Când le-or veni ceasul, firește, pentru că nu ni-i în grabă... La urmă, prâslea concluzionează filosofic:- Tare-i ușor să fii tânăr și deștept.

Picură rar...Picură rar peste cimbrișorul sădit nevastă-mea, eu am zis că n-o să se prindă, ce mai umblă și ea cu fleacuri. Ce mândrețe de cimbrișor am eu acum, ce mândrețe! Picură, doar o picătură, peste trandafirul dăruit de prieteni dragi la București; când l-am văzut adus la Chișinău, mi-am zis că o că-l răzbun dăruindu-le un baobab pe care să-l treacă neapărat frontiera. Dar nu plouă peste busuiocul portughez, peste țigăncușe, peste firicelul de regina nopții, care nu știu de ce insistă că viața încă nu se termină. Am un firicel de Mănușa-Maicii-Domnului, nu-l interesează deșertăciunile lumești, pentru că are o muncă de Sisif: să crească mai sus de vraful de ardezie, cât 10 etaje, trântit de vecin chiar în calea lui. În schimb, cele câteva fire de troscot aduse de la grădină, dar și de pe străzile Bernardazzi și Mateevici, mă încurajează filosofic: nu te mâhni, vor trece și astea... Eu vin din ținuturile lui Cimbru Împărat cel Blajin...Asta a fost floarea copilăriei mele începând cu cele două stânci biblice dintre eternii Burlănești și nu mai puțin de poveste Feteștii de dincolo, continuând cu Valea Turii, Borta Dediului din pădure și terminând cu ograda căsuței noastre de pe malul Draghiștei cea trist și tulbure, acum, curgătoare... În fața cimbrișorului meu se dădeau în lături plantațiile de tutun, lanurile de păpușoi înalt cât casa ale Anei Pânzari miluită de Nichita Hrușciov cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, nu mai zic de cele de blestemata sfeclă de zahăr unde mi-am îngropat câțiva ani buni de viață.Și când a venit timpul să merg la Chișinău, la facultate, mi-am luat cu mine câteva mănuncheșe de cimbru, făcându-le mai târziu semne de carte. La căminul numărul 8 al Universității, de pe strada Ismail, câteva firișoare strecurate în pernă mă făceau să nu simt frigul bezmetic, dar, mai ales, să duc mai ușor dorul de mama și de Burlăneștii mei încimbruiți anul împrejur.Pe la anul doi, am hotărât să semnez cu pseudonim micile cronici pe care le publicam în ziarul Universității. Evident, nu putea fi altul decât Valeriu Cimbru 😊 Operă nu aveam, nu prea pricepeam la ce mi-ar folosi, dar presupuneam că e de bine... Mai târziu, Tatiana Corai a scris un textuleț tare drăguț, scuzați, despre mine, pe care l-a întitulat... "Povestea unui fir de cimbru".

Apoi, de-a lungul anilor, s-a întâmplat să mai și uităm unul de altul. În schimb, ce bucurie năucitoare când ne revedeam. El – statornic, eu – umblând mai mult haihui după iluzii deșarte. Azi a venit să mă vadă...

Astăzi toarnă cu găleata peste oraș, ca la Verlaine: il pleut sur la ville comme il pleure dans mon cœur… plouă năprasnic peste cimbrul mormintelor.

Marți

Teatrul Național Mihai Eminescu prezintă spectacolul Dosarele Siberiei la Soroca, sub cetate; proiect de turnee înlesnit de suportul generos al Ambasadei SUA în Republica Moldova. Împreună cu echipa de creație, țup și eu în autocar. O mare bucurie să vezi cum cresc copiii minunați implicați în montare: Sofica Oistric, Petra Pleșca, Iana și Bianca Onică, Vlad Triboi, admir seriozitatea și dedicația lor, din pruncie crescuți în culise. Astăzi în scenă a urcat pentru prima oară și Ruxanda Gâlcă, deocamdată într-un rol de figurație. Să-i fie de bun augur!La Soroca, la Casă de Cultură, ne întâmpină inimoasa Doamnă Ana Bejan; dăm o tură prin orașul spălat de ploaie; cu regret, Cetatea are zi de odihnă, însă ne-am delectat cu vegetația luxuriantă și susurul havuzului din parc. Sala urmărește cu sufletul la gură spectacolul, performanța actorilor, emoțiile aduc noduri în gât și lacrimi în ochi. Spectacolul “Dosarele Siberiei” al Teatrului Național Mihai Eminescu (scenariu Petru Hadârcă și Mariana Onceanu; regie Petru Hadârcă) este, afirmă mass-media, cel mai important eveniment al stagiunii teatrale, eveniment major nu doar pentru cultură, ci și pentru viața socială, politică, pentru mentalul colectiv traumatizat de ororile totalitarismului stalinist. Regizorul și-a propus să recompună calvarul aşa cum a fost trăit de plugarii basarabenii condamnaţi la inexistenţă. Montarea polifonică și policromă aduce în luminile rampei trei valuri de deportări - din 1941, 1949 și 1951, ”operațiuni” având ca scop exterminarea elitelor, anihilarea rezistenței antisovietice, pervertirea valorilor culturale, etice și morale, dezbinarea societății civile și etnice. Colectivul teatrului s-a mobilizat in corpore pentru a produce premiera răvășitoare exact la 70 de ani din noaptea în care zeci de mii de moldoveni au fost strămutați forțat, în vagoane de vite, în Siberia și Kazahstan; bunurile materiale (imobile, unelte agricole, mijloace și animale de tracțiune, mobilă și haine) le-au fost confiscate, urmând a servi ca bază pentru gospodăriile ”colective”. Spectatorii apreciază la superlativ creația echipei întrunind circa 50 de persoane: actorii din trupă, scenografii, pictorii, iluminiștii și sunetiștii, coregrafii, cabinierele, muncitorii de scenă ș.a. Spectatori răvășiți și aici, ca și la Slobozia Mare, Sângerei, Cernăuți, Ținutul Herța etc. Cele 3 valuri de deportări au avut scopul de a anihila elitele basarabene, de a nimici rezistența, de a umili și a aneantiza tot ce avem mai bun. Totuși, în pofida a toate, am rezistat: ADN-ul vredniciei omenești, demnitatea de neam este în neînvins.

Buna mea prietenă de la Oradea, Vetuța Pop, mi-a propus să contribui la un volum despre secretariatul literar, în curs de editare. Nu am putut zice Nu…acum redactez introducerea eseului meu, cu laptopul pe brațe; deci, ce înseamnă să fii secretar literar la Chișinău? Teoretic, e scribul care citește piese (cerne nisipul aurifer, intuiește perlele adesea înghesuite de lucrări tematice sau aniversare), discută cu autorii, catalizează procesul de definire a repertoriului, este mâna dreaptă a directorului artistic, străjer poprind potopul grafomanilor ce se cred dramaturgi; or, în vârtecușul vremilor neprielnice creației, secretarul literar (dramaturg, în manieră occidentală), e mai curând un factotum: e și secretar de presă sau pur și simplu secretar, alcătuiește liste de invitație la premiere, redactează caiete de sală dar și corespondența oficială, comite dramatizări, se ocupă de PR și Copyright, organizează conferințe de presă, postează pe rețelele sociale, scrie, publică, apare în emisie directă la radio și tv, asigură vizibilitate producției scenice, organizează și participă la festivaluri; cursele contracronometru în căutare de prospături (deși astăzi alegerea materiei dramatice e prerogativa regizorului) alternează cu lupte aprige la ședințele consiliului artistic, cu miraje, iluzii …repetiții…. descoperiri și proiecte… În orice caz, nu-i rămâne timp pentru plictis… Proiectele la care particip, schimbul de turnee Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău, ca și Reuniunea Teatrelor Naționale, aduc la Chișinău tot ce e valoare în teatrul românesc și, fără a exagera nici un pic, de la Nistru până la Tisa se aplaudă în unison. Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău, deja la a VI-a ediție, oferă spectatorilor basarabeni șansa de a vedea spectacole girate de Silviu Purcărete, Ion Caramitru, Radu Afrim, Tompa Gabor, Radu Nica, Claudiu Goga la TN București, Sibiu, Craiova, Cluj, Timișoara, Târgul Mureș și bien sur, TN Iași … În toate cele aproape două săptămâni de Reuniune, am onoarea de a modera, zilnic, emisiunea televizată Teatrul care ne unește în eter direct, la Moldova 1, cu participarea artiștilor, a celor invitați și a celor din Moldova. În cazul meu – sunt o norocoasă, - scena e bucurie de fiece zi, secretariatul literar - o perpetuă lecție de respect, respect pentru memoria teatrului românesc din Basarabia, pentru creatorii de spectacole din toate timpurile, pentru spectatori. Istoria adevărat fiind ocultată, decenii în șir eram obligați să omagiem teatrul sovietic moldovenesc înființat în 1933 la Tiraspol. Se vehicula cu insistență că aici, între Prut și Nistru, n-am avut cultură, n-am avut teatru, n-am avut școală…n-am avut scriitori, dramaturgi…. Și astăzi unele grupuri promovează ideea originii tiraspolene, pur sovietice, a mișcării teatrale din Republica Moldova, chiar dacă cercetătorul Leonid Cemortan, adusese dovezi de netăgăduit despre activitatea primului Teatru Național fondat la 6 octombrie 1921. Tot timpul ne-am aflat pe baricade, condamnați să luptăm pentru dreptul de a edita cărți și ziare. De a avea biserici, școli și teatru în limba română. Dar de ce luptăm mereu, de ce ne poticnim de lucruri evidente? Cât vom mai fi pe baricade? Îmi povestea regizorul Valeriu Cupcea cum, atunci când a montat spectacolul Eminescu, în anii ”60, cineva a aruncat în scenă, de sus de la galerie, coșcogeamite bucată, grea, de metal; prin miracol, protagoniștii n-au avut de suferit… Mereu amenințați, mereu în opoziție, visând să revenim la normalitate, la chestiuni ce țin de estetic, la forme și metode…Deocamdată ne consolăm că am reușit, împreună cu directorul general Petru Hadârcă, să demonstrăm adevăruri interzise de o parte și de alta a Prutului: obiectivul principal e dezamorsarea unui subiect belicos, istoria TNME așa cum a fost, nu cum fusese prezentată în enciclopediile sovietice… Personalități notorii au înnobilat scena Naționalului nostru, în interbelic și după, nume ce au făcut Istorie în teatrul românesc și universal. Naționalul din capitala Basarabiei era nu doar rampă de lumini, dar și pepinieră de artiști, rampă de lansare, de afirmare a pionierilor modernității teatrale europene…Ioan Aurel Maican, Costache Antoniu, actor de frunte și apoi rector al Universității de Teatru și Cinematografie…Ioan Livescu, celebru în rolul lui Napoleon(spectacol aplaudat la scena deschisă și la Chișinău). Uriașul artist și poet Emil Botta, angajat la noi în 1933-34, remarcabil nu doar pe scândura scenei, ci și cap de afiș în cele mai gustate filme românești - Cervenco în Pădurea spânzuraților (1965) de Liviu Ciulei, cel dintâi lungmetraj romanesc premiat la Cannes (Palme d'or pentru regie). În film s-au produs și alte personalități legate de urbea noastră și anume Costache Antoniu, Mariana Mihuț, dar și Columna, Dacii, Reconstituirea, Bijuterii de familie… George Topârceanu, poet și cronicar teatral, director în 1926. Ba și edificiul, sediul nostru era considerat ca fiind construit de sovietici, după război… În realitate, edificiul Teatrului Național „Mihai Eminescu” a fost ridicat în 1931-1933 ca instituție multifuncțională, cu spații proiectate pentru conferințe, concerte, muzeu, bibliotecă și pinacotecă. În 1943 autoritățile române au instalat ușile și ferestrele din lemn de stejar. Lucrările s-au finalizat în 1953. Or, dacă echipele de creație, regizorii și ceilalți artiști ai scenei creează sensuri, noi suntem releele ce le apropie de public. Și dramaturgul poate fi considerat creator de sens: aprofundează, structurează sensuri de nivelul unu, doi, trei. Mă incită textul-aisberg, interacțiunea- autor-regizor-contemporaneitate și textul ca structura a lumii, dramaturgia ca gen literar. Lecturile par a fi fenomen pozitiv, o experiența necesară. Lecturile mi se par a fi produs finit, de multe ori autosuficient, în concordanță cu timpurile, teatrul ca Fast food. Util și pentru actori, și pentru autori. Am organizat Atelierul de dramaturgie al Teatrului Național, a funcționat de minune, între 2000 și 2003, până când am plecat în Polonia, în misiune diplomatică. Am lecturat atunci 15 piese noi, scrise de autori diverși, am apropiat autorii dramatici de regizori și actori (cu susținerea financiară a Fundației Soros Moldova). O parte din spectacolele-lectură jucate și în spații neconvenționale, cu aranjament muzical, costume, mișcare și lumini, - au devenit ulterior spectacole împlinite. Firește, mai ușor vinzi textele deja afirmate. Teatrul modern e univers mișcător, fără frontiere și reguli. Proces, nu produs. Textul, element complementar al spectacolului, de rând cu improvizația, conlucrarea ca mobil în teatrul cooperativ, colaborativ, orizontal.

Miercuri

…Zi tristă, din nou la cimitir. E condus pe ultimul drum bardul haiduc Iurie Sadovnic. Ascult discursurile până la punct: o fostă funcționară, Ecaterina Furțeva de Moldavie, nu pierde nici o ocazie de a cuvânta lustruindu-se pe sine, lângă sicriu; când vocea metalică, fără emoție, a prins a enunța binefacerile acordate Artistului… m-am întors și am plecat: tot mai mulți doctori în filozofie, științe politice, film și teatru; tot mai puțini Artiști. Prea mulți colegi și prieteni au trecut dincolo fără de vreme – Efim Josanu, Tudor Colac, Nicolae Dabija, Ioan Mânăscurtă, prea multă durere, ravagii pandemice…

La teatru, pe biroul meu înclădat de cărți, mă aștepta o invitație cu un loc pentru duminică, 13 iunie, la spectacolul Martiri de Marius von Mayenburg, în viziunea de glaspapir a Luminiței Țâcu; văzusem premiera, pe 3 octombrie 2020; înainte de spectacol, pe hol, m-a salutat Boris Bechet, s-a apropiat și mi-a lăudat feciorii activând în cinematografie: Marin, regizor de sunet, și Dragoș, autorul documentarului Grădina Sovietică. M-am bucurat nespus, știindu-l pe Boris om sincer și cumsecade, care nu aruncă vorbele în vânt…cine să fi bănuit că ava fi ultima noastră discuție?

Valeriu mă aștepta la birou; ca întotdeauna, avea multe de pus la punct, rareori ajungea acasă înainte de ora 21. Am mers agale spre casă, apostolicește: era o toamnă caldă, plăcută…M-am bucurasem că nu m-a însoțit în stal: nu circula niciodată cu transportul în comun, evita locurile cu îmbulzeală; precaut, purta întotdeauna mască, mănuși și dezinfectant în toate buzunarele.

Totalmente alt gen de spectacol, mă tem că l-ar fi deprimat : într-un decor steril, perfect funcțional (scenografie Irina Gurin), se zbuciumă oceanul de suferință condensată. Psihoze la cub; senzația sufocantă de claustrofobie socială – situație fără ieșire… Uvraj pendulând între Kiril Serebrennikov (filmul Ucenik) și Krzysztof Warlikowski( Purificare), mai puțină poezie, dar overdose de gheață polară, fanatisme și necomunicare.

Joi

E ziua Ericăi-Melisa, nepoțica noastră dulce. Mergem împreună la masă, răsfoiește cartea ce i-am adus-o, cadou de aniversare. Pălăvrăjim despre una, despre alta. Ericuța e tristă, preocupată de chestiuni filosofice: se întreabă – la ce bun toate astea, dacă tot una murim? Problemă prea grea pentru cineva care abia a absolvit clasa a IV-a…

Ne amintim cum anul trecut pe vremea asta ne-am distrat la lacul cu nuferi de la Bardar.

- Ericuța, mergi cu noi să vedem o baltă cu nuferi?

- Nuferi? Aaaa, florile alea care plutesc pe apă ca niște îngerași...- scria bunicul anul trecut.

Acum , trebuie că este și el printre îngeri…

Ce și-o fi amintit la vămile Marei Treceri? Călătoriile noastre după cărți românești la Cernăuți, în anii de studenție… cum hoinăream toată ziua prin orașul bucovinean până la trenul de noapte, prin catedrale și biserici…cum am găsit mormântul lui Aron Pumnul, minunându-ne de lăcrămioarele învățăceilor, ce continuau să înflorească în primăvară.

De obicei, luam autobuzul de noapte. Și într-o seară, la Gara Auto de Nord, o bătrânică s-a apropiat, umilă: fetițo, vino cu mine, te rog… Am urmat-o, încrezătoare. Mă ținea strâns de mână, m-a târât după un autobuz mai îndepărtat, în întuneric; cu o mână mă ținea strâns, cu cealaltă și-a ridicat fusta și …și-a făcut nevoile.

Mai apoi, nu o singură dată, și nu puțini m-au prins să le fiu pavăză… m-au înșfăcat de braț în interese egoiste pentru ca mai apoi să nu mă mai recunoască, ba chiar dimpotrivă.

Vineri

Astăzi, la Biblioteca Hașdeu, se lansează Albumul ”Copii Basarabiei în GULAG” de Leontina Vatamanu și ediția a 2-a a cărții ”Destine Spulberate” de Ludmila Popovici, ambele lucrări apărute în cadrul proiectului "A stronger voice against soviet nostalgia by helping victims of GULAG and documenting their stories", implementat de către RCTV Memoria cu sprijinul U.S. Embassy Moldova. Nu fără a ezita, am acceptat să fiu co-moderatoare a evenimentului, din respect pentru suferințele de neimaginat ale celor ridicați și jertfiți fără milă, umiliți și stigmatizați nu doar în Siberia, dar și după revenirea la baștină. Aveam și o datorie morală pentru sora bunicii mele, mătușica Dochia Molea, deportată cu copiii minori; atunci când au revenit, eram destul de mică, însă m-a impresionat povestea despre cum muncea la spălat aurul, cum o încovoia șorțul îngrelat de apa ce îngheța și cum, întorcându-se spre localitatea unde dormeau, prin taiga, se ruga să-i iasă în cale lupii, s-o mănânce izbăvind-o de chin.

Pentru a-mi face curaj, dimineața, am răsfoit două dintre cărțile mele preferate, volume abrazive ce mi se par înrudite prin analiza atroce a sfâșierii identitare, scriitură viguroasa și hiper-sensibilitate de nerv jupuit. ”Când am plecat din Basarabia, - scrie Lucian Pintilie, - copil fiind, vorbeam o limbă halucinantă, un soi de esperanto, un patchwork de limbi, spre exasperarea și încântarea tuturor. A venit războiul, am uitat repede cuvintele exotice, paradisul dispăruse luând cu el păsăreasca mea ...Peste sudul Basarabiei începuse să sufle vântul nebun al Istoriei. Într-o singură noapte oamenii deveniseră conștienți de diferențele lor. Și această conștiință a diferenței este primul pas spre purificare etnică.”

În Basarabia sec.XXI Lastocika, micuța orfană cu poreclă de pasăre, e forțată să învețe o limbă străină, este necăjită peste orice limită, absorbită de gaura neagră a neiubirii, vârtej cosmic, dărâmător. Copila își încălzește suflețelul cu imaginea feței de masă cu franjurii bocnă, rotundă ca un soare; paradisul ei este cușca unde mama adoptivă adună sticlele de băutură… Tatiana Țibuleac scrie pictural: cu tuș negru, cafea și suc de mesteacăn, mai abitir cu cerneala violenta și, pe alocuri, cu venin. Copiii din curte nu aveau vânătăi doar pentru ca mama muncea in schimbul de noapte iar taica-sau murise de tânăr. O metafora cruntă a Basarabiei, clopot fără limbă…

Albumul-ierbar de aduceri aminte este o bijuterie poligrafică, adevărat film documentar cu imagini excepționale, vădind harul artistic al Leontinei Mărgineanu-Vatamanu, cineastul care a realizat și docu-drama Siberia din oase.

Sâmbătă, 12 iunie.

Împreună cu Valerică, diseară mergem să vedem Micii burgezi de Maxim Gorki, pus în scenă de temerarul Slava Sambriș la Teatrul Cehov. E captivant slalomul – mai bine zis, șotronul - lui Slava prin epoci, autori și stiluri: spectacolul ”Joisarbatoare” de Kătălin Thuroczy la TNME, ”Căsătoria” de neuitat la TEI, la Teatrul ”Luceafărul” – spectacolul ”Flori de Mină” de Csaba Szekely și ”Tata” de Dumitru Matcovschi. O piesă de la începutul secolului XX, tratată prin estetica secolului XXI, cu accentul pus pe conflictele generaționiste și cele de ordin economic, în pofida unor idei perimate despre hegemoni și muncitori cu ziua…partiții actoricești meritorii la care sper să revin în alt context.

Când ne întorceam de la teatru, ne-au potopit sunetele unei petreceri, în toi la un restaurant în vogă. Am și uitat că vara e și vremea nunților… în 1983, am cununat 2 perechi de fini la interval de o lună, cu alai de nuntași voioși, cu cântecele compuse într-o veselie…acum un an, se pare că Valeriu intuia șuierul coasei, eu nu bănuiam nimic…de aici sentimentul de vină, culpabilitatea năucitoare, sufocantă: de ce nu l-am ocrotit, de ce n-am bătut la toate ușile, de ce n-am încercat și alte variante. De ce-uri chinuitoare și fără răspuns.

Scria vara trecută, pelinie: ” Stăm acasă, firește. Mă cam apucă tristețea de câte năravuri păcătoase aflu că am, dar descopăr, făcând ordine în lucruri și amintiri, ceva care mă face să uit că pe undeva se aude șuierul coasei: prosoapele de nun mare, cu care m-au legat finii mei când s-au luat.

13 la număr!

Doamne, ce timpuri tinere am trăit! Ce nunți! Ce fini! Ce nuntași! Cu Imnul nunului, compus de o ceată de nebuni atât de frumoși, de i-aș pune în sân de dragi ce mi-s și i-aș purta, i-aș purta, i-aș purta apărându-i de piaza rea și de necazurile cele mari.

Vei fi având tu putere, hâdule, dar nu și peste aceste amintiri, pentru că-s prea frumoase...

... înainte de nunta noastră am hotărât să mergem la Moscova să ne cumpărăm haine de miri, pentru că cele de la magazinul ”Nunta” din Chișinău nu ne-au plăcut. O jigodie de vânzător burduhos ne-a scanat din prima și, misterios, ne-a zis că e mare problemă să cumperi la Moscova un costum negru de mire, da pentru un bacșiș bun poate-ar găsi ceva. Și ne-a adus unul... exact ca cele de la noi. Cred că și la Așhabad, Minsk sau Tbilisi magazinele specializate vindeau costume absolut identice. Dar, vorba aia, nu haina îl face pe mire. Chiar în centrul Moscovei, unde venisem să mai căscăm gura... ne-am rătăcit! Ne-am pierdut! Ne-am prăpădit!!! Adică eu îmi pierdusem mireasa și mă apucase o jale amestecată cu frică de vai de mine și de mine. Acum chiar nu-mi dau seama cum de s-a întâmplat minunea, dar peste câteva ore ne-am regăsit. De atunci, când mergem într-un oraș care are mai mult de trei oameni, o țin strâns de mână și nu-i mai dau drumul.”

Uite că mi-ai dat drumul, te-ai înălțat de nu te mai pot atinge…scria Geo Bogza: „ Un fir de iarbă, când bate vântul, se poate apleca într-o parte şi alta, până la pământ.

Un plop, dacă se depărtează prea mult de verticală, riscă să se rupă.

Şi firul de iarbă şi plopul cresc spre cer, dar plopul nu-şi poate îngădui aceleași abateri de la verticală ca firul de iarbă.

Căprioara, când simte primejdia, o rupe la fugă spre locuri unde n-o mai pot ajunge vânătorii.

Cerbul fuge şi el din faţa primejdiei, dar coarnele nu-l lasă să pătrundă în desișuri unde ar putea fi la adăpost.

Dintre toate vieţuitoarele pădurii, cerbul îşi plăteşte cel mai scump mândria".

Mândru și demn, te-ai ascuns în moarte, retrăgându-te din calea mizeriei umane, a invidiei, a bârfei … Ca să te scutim de o ultimă umilință, ne-am tocmit (cum se tocmeau muzicanții la jocul satului sau la petreceri), am aranjat cu îngrijitoarele de la morgă să te îmbrace în costumul elegant, cel pentru întâlniri de rang înalt, cu regi și președinți de țară … eșarfa de mătase franțuzească, cămașă ca neaua, pantofii stilați…parfumul delicat – te fermecau parfumurile alese…ți-am pus la căpătâi o iconiță și un Marquez, Colonelului nu-i scrie nimeni, luat de pe raftul aranjat meticulos, lângă fotoliul de lectură, cărți pregătite cu mânuța ta, pentru zile și ani de care n-ai avut parte… În sicriul cu gemuleț de sticlă, ambalat ca o păpușă Barbie, cadou de Crăciun pentru Doamne, Doamne… zăceai inert sub muntele de coroane și cetini. Valul de milă și duioșie, imposibilitatea de a te cuprinde, de te atinge, dorința de a insufla viață în acest trup clocotind viață cu o doar o lună înainte, se zbuciumă fără hodină în sufletul meu. Geamănul meu siamez concrescut, închis fără telefon, condamnat și executat, fără drept la ultimul cuvânt, fără a ne lua creștinescul rămas bun…Cică, pe faimosul profesor în care ne-am pus atâtea speranțe, frica de a se contamina îl împiedica de a intra în rezervă la pacienți, să le vadă ochii, să-i asculte...tratat la distanță până la scândura de sicriu…Cine ți-a șters fruntea de broboanele febrei, ”dulcea luminii făptură - despre tine scria Nichita Stănescu, - în lumea fioroasă/de sub ceresc.”

Pare-se că la cancelariile cerești sunt ridicați doar cei mai buni, vrednicii fără prihană; alde mine rămân să ispășească …

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG