În 1933, terifiat de ascensiunea nazismului în Germania și având reședința de vară din Caputh confiscată, Albert Einstein (1879–1955) accepta invitația unei vizite academice definitive din partea Institutului de Studii Avansate de la Universitatea Princeton. Predase în același an, prin invitație, la California Institute of Technology din Pasadena, și se întorsese cu vaporul în Belgia, în luna martie, doar pentru a afla că reședința aflată la 30 km de Berlin fusese devastată în urma unei razii. Până în vara lui 1933, avea să se convingă de faptul că devenise ținta plutoanelor de execuție ale naziștilor (se pusese o recompensă pe capul său). A locuit, așadar, pentru puțin timp în Belgia, apoi în Anglia, iar în urmă cu exact 85 de ani, pe 17 octombrie 1933, s-a întors în Statele Unite, dând curs invitației prestigioasei instituții și salvându-și, practic, viața.
Centrul de excelență pentru studii postdoctorale din New Jersey fusese recent înființat, în 1930, cu sprijinul filantropistului Louis Bamberger și al educatorului american Abraham Flexner. Fizicianul ajuns la 55 de ani regăsea, astfel, după multe tribulații, liniștea unei vieți bucolice alături de a doua soție, Elsa Löwenthal, care îi era și verișoară, de secretara Helen Dukas și, curând după aceea, de fiica vitregă, Margot Einstein-Marianoff (Löwenthal). Imaginea vechii reședințe germane, construită de arhitectul modernist Konrad Wachsmann în Caputh, se estompa, dar nu era complet kaputt...
Îi plăceau mai ales lungile escapade prin pădurile dimprejurul institutului și plimbările cu mica sa ambarcațiune pe lacul Carnegie și vacanțele din Long Island... Albie iubea enorm copiii, drept care le confecționa adesea bărcuțe din hârtie, le lansa la apă și le explica legile fizicii, precum și traiectoriile. În anii exilului de la Princeton, obișnuia să-i scrie prietenului său fizician, Max Born: „Hibernez ca un urs în grota lui și mă simt cu adevărat acasă, ca nicăieri altundeva, în această foarte variată existență a mea”.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Einstein avea să-și lase deoparte proiectele științifice pentru a se implica, trup și suflet, în afacerile globale. O făcea pentru că, atunci când părăsise Europa, nu-și abandonase și convingerile politice. Odată ajuns în Statele Unite, părintele teoriei relativității (care fusese publicată, în forma ei finală, în 1916) s-a dedicat unor cauze generoase, de la ajutorul efectiv acordat refugiaților, la crearea statului Israel și chiar lupta pentru drepturile civile ale cetățenilor afro-americani din țara de adopție. Tot el, s-a folosit adesea de propria-i vioară, alături de muzicieni celebri, spre a strânge bani și a susține diverse campanii de întrajutorare.
În 1939, a semnat, împreună cu reputații fizicieni de origine maghiară Leo Szilard și Eugene Wigner, o scrisoare prin care solicita președintelui american Franklin Delano Roosevelt înarmarea nucleară. Era un gest aparent contradictoriu din partea unui pacifist notoriu precum Albert Einstein, însă contextul epocii, trauma antisemitismului, atrocitățile din Europa justificau o viziune mai complexă și nuanțată asupra viitorului (la acea dată). Chiar și așa, Albert n-a fost implicat în proiectele laboratoarelor de la Los Alamos—parte dintr-o supraexpunere care-i însoțea permanent pașii, parte din neîncrederea unui guvern de adopție care nu-i digera tocmai bine activismul de stânga. La scurt timp, Einstein avea să-și schimbe radical opinia și să se alăture mișcării antinucleare. În 1955, pe finalul vieții, i se confesa prietenului său, chimistul american, laureat al premiului Nobel, Linus Pauling: „Am făcut cea mai mare greșeală a vieții când am semnat acea scrisoare”.
Albert Einstein a petrecut două perioade importante în Statele Unite: între 1920–1933, când a beneficiat de patru călătorii majore pe noul continent; și între 1933–1955, ca rezident permanent la Princeton. S-a intersectat de fiecare dată cu vedete mondiale, varii politicieni și oameni de stat, activiști sau artiști printre care Gary Cooper și Charlie Chaplin; s-a apropiat enorm de Ben-Gurion, fondatorul statului Israel, care i-a propus, în 1952, să devină președinte al noului stat; a navigat, în mica sa ambarcațiune, alături de Roosevelt și a avut relații apropiate, printre alții, cu Bertrand Russell și George Bernard Shaw.
Să revedem însă, ca într-o secvență de film alb-negru, decisiva zi de 17 octombrie 1933:
Einstein sosește la New York după multele-i peripeții din Europa, refugiul temporar în Belgia și traumele primelor contacte cu național-socialismul. Este întâmpinat de doi reprezentanți ai Institutului de Studii Avansate de la Princeton. Aceștia îi înmânează o scrisoare alarmistă din partea directorului, Abraham Flexner: „Nu încape îndoială că există bande de naziști iresponsabili în această țară […] părerea tuturor […] este că securitatea dumneavoastră în America va depinde de tăcerea dumneavoastră și de neparticiparea la adunări publice”. Rebelul Albert îi dă fiori unui Abraham care dorește să controleze totul, pe de-o parte, pentru că așa este natura lui, pe de alta, pentru că vrea să-și protejeze finanțatorii conservatori.
Dar Flexner încercase deja să-l împiedice pe Einstein să-și țină prelegerea de la Royal Albert Hall, Londra, pe 3 octombrie, 1933. Lucrurile vor continua în același fel și după mutarea familiei Einstein în New Jersey. De pildă, când fizicianul este invitat să participe la New York la un concert de caritate pentru refugiați, Flexner le telefonează organizatorilor și amenință că-l va concedia pe savant dacă aceștia nu anulează evenimentul. Directorul de la Princeton îi interceptează apoi corespondența venită pe adresa institutului și declină, în numele său, o invitație din partea Casei Albe. Lucrurile merseseră prea departe...
Rabinul Stephen Wise a fost cel care aranjase o întrevedere cu Roosevelt deoarece, spera el, Einstein ar fi putut să-l sensibilizeze cel mai bine pe președinte cu privire la soarta refugiaților germani evrei. Când fizicianul află absolut întâmplător de manevrele lui Flexner, turbează. Amenință cu ruperea relațiilor cu Institutul de Studii Avansate dacă aceste interferențe vor continua. Tot el decide pe loc să-i scrie soției președintelui, Eleanor Roosevelt, spre a-l asigura, prin intermediul acesteia, de dorința puternică de „a-l cunoaște pe omul care, cu imensă energie, se luptă cu cele mai mari și importante probleme ale epocii noastre”. Exilul lui Albert nu debuta, așadar, sub cele mai bune auspicii: a fost permanent în vizorul lui J. Edgar Hoover și al agenților FBI.
Povestea exilului american al lui Albert este, la rigoare, una despre libertate și despre lupta permanentă pentru afirmarea acestui principiu. În urmă cu 85 de ani, marele fizician era convins că fără libertatea individuală și fără cea intelectuală „n-ar mai fi existat vreun Shakespeare, un Goethe, un Newton, un Pastor, ori vreun Lister... Doar oamenii care sunt liberi pot produce invențiile și creațiile intelectuale care dau sens vieții noastre, a modernilor”.