Iulia Onica a lucrat 20 de ani dădacă la Centrul de plasament și reabilitare pentru copii de vârstă fragedă din Chişinău. Din 2011, de când s-a pensionat, continuă să vină aici, în calitate de … bunică voluntară, alături de alte 11 femei care le oferă picilor dragostea de care au atâta nevoie. Îi mângâie, îi iau în braţe, se joacă cu ei, le spun poveşti, ca şi cum ar fi propriii lor nepoţi. Dincolo de pereții centrului de plasament se ascund, de multe ori, povești triste. Unii copii nu au fost puşi niciodată la piept de mamele lor, alţii au suferit foame şi au îndurat pumni până a ajunge aici. Suflete rănite și în mare parte însingurate, micuţii de aici regăsesc în aceste pensionare și mamă, și bunică… Iar darul se întoarce… Printre atâția nepoței, viața-și reînnoiește sensul și își recapătă bucuriile ascunse, spun bunicuțele, multe dintre îşi alină astfel dorul de propriii copii şi nepoţi, plecaţi departe…