Linkuri accesibilitate

Liliana Stratulat: „De la capătul lumii știm că acasă e cel mai bine”


Liliana Stratulat

Rubrica „Jurnal săptămânal” la Europa Liberă.

Liliana Stratulat: Născută la 12 noiembrie 1974 în Donduşeni. A făcut studii la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Psihologia și psihopedagogia. A fost psiholog în școală. Din 2006 s-a stabilit cu familia în Italia.

Luni, marți, miercuri, joi, vineri...

Bună dimineața, soare! Începe săptămâna pe care o voi descrie pe scurt într-un jurnal de 5 zile. Rămâne o enigmă pentru mine de ce doamna Valentina mi-a propus să fac asta, dar m-am gândit un și mi-am zis - de ce nu.

Deci, sună deșteptătorul la 7:00. Degeaba sună, sunt în picioare de la 6:30. De două săptămâni e așa și începe să-mi placă. Dar las ceasul să mai cânte vesel la 7:00, să văd mai bine diferența dintre "până" și "după". Incredibil cât de mult pot influența tot parcursul zilei aceste 30 de minute. În sfârşit, un dejun, fără grabă și fugăreală. Și pe Mihai cu Amoretto îi văd mai limpede. Mihai e feciorul, face 10 ani în curând. Amoretto, pisoiul nostru minunat, de 3 ani face parte din familie. Chiar merită să jertfesc minutele dulci din lumea viselor. Apropo, referitor la lumea viselor. De când am făcut psihanaliză, mi-a rămas obișnuința, ca dimineața cum mă trezesc, să-mi "pieptăn" nițel visele. Adică să mă gândesc un pic la ele, să încerc să intuiesc mesajul lor ascuns, fără a săpa prea adânc, așa ușurel. Pentru adâncuri e nevoie de doctorul sufletului, ca să te țină bine de mânuță când ajungi la ele. E un fel de delectare "pieptănatul" meu, un exercițiu pentru creierul încă adormit. În ultima perioadă subconștientul meu "face curățenie" prin vise fără mari drame, fără rebusuri complicate ce se țin morțiș până găsești formula potrivită și le rezolvi. Și e bine. Un pic de liniște, un pic de răgaz pentru suflețelul meu zbuciumat care, de când se ține minte tot cu drame respiră. Celelalte stări sunt felurite feluri de condimente în ciorba cu numele - dramă! Când dramă nu prea este, o fac eu, o inventez, o provoc, o plămădesc cum scrie cartea. "Așa mi-i felișagul" (felul de a fi) avea să spună mămuca Sanda. Astfel viața îmi pare mai cu gust, cu sare, cu piper cu dulceață, cu toate la un loc. Din aceste mai noi, nu prea am nevoie să scot drame, ne năvălesc zi de zi cu duiumul. Pandemia doar cât face și evoluția vieții politice în Moldova și în Italia - dramă, tragedie, comedie, circ - de toate cu îndesat. Să găsești echilibru în toate acestea, să te menții în realitate, să fii un exemplu sănătos copilului tău, să fie cald și vesel în familie - iată astea-s rebusuri de rezolvat, nu șagă. "Pieptănatul viselor" e un fel de exercițiu pentru a ține mintea în tonus.

Luni

Mihai, diminețile, merge la campusul sportiv, face fotbal. Merge acolo pe bicicletă cu Franco - bunelul nostru italian. N-are nicio legătură cu rudenia. E unul din acele cazuri când pentru noi e chiar mai mult. Mihai nu a avut noroc să-și cunoască buneii, are doar două bunici. Franco, absolut minunat a preluat rolul bunicului. E o istorie aparte. Îi salut și fug la autobuz. Cam tot de două săptămâni am renunțat și la alt confort - de a merge cu mașina până aproape de Veneția. Mă ducea mama unui coleg de clasă al lui Mihăiță. În toiul pandemiei chiar mă bucurasem de așa ocazie. Măcar puțin evitam aglomerația. Acum și situația e mai liniștită, și, să fiu sinceră, am cam obosit de dialogurile astea de dimineață. E o mămică simpatică, dar foaaarte vorbăreață și, de la un timp, au început să-mi lipsească cele 30 de minute în autobuzul spre Veneția, când scriam în pace sau ascultam ceva interesant, sau pur și simplu stăteam singură plutind prin fel de fel de gânduri. Ajung la Veneția. De pe podul care unește Mestre cu Venezia începe să-mi zâmbească sufletul. Văd laguna și ceva se mișcă în profunzimile mele, se luminează. Ador acest oraș. Veneția în viața mea iarăși este o temă aparte. Ea e un leac pentru mine, într-un cuvânt. Un papas de un minut pe podul Academiei, încă doi pași și ajung la locul meu de muncă zilnică. Hai, că nu încape nici într-un jurnal povestea mea când încep s-o scriu. O să încerc pe cât posibil de scurt. Acum lucrez în calitate de colaboratoare domestică la o doamnă excepțională. Ea e bunica fetiței cu care ne-am dădăcit de la ale ei patru luni până a mers la școală. Signora Alessandra are 74 de ani și e președinta asociației psihanaliștilor din Italia. Despre ea și toată familia ei ar fi, la fel, o istorie aparte. În sinteză, ca să o descriu pe scurt, vă spun că la vârsta ei face 3-4 ședințe de psihanaliză pe zi în medie, permanent studiază, scrie articole pentru diferite reviste serioase, învață limbi străine, iar acum e îndrăgostită și e plecată pentru două săptămâni în Pakistan unde iubitul ei a urcat muntele Nangaparbat. Ei scriu împreună o carte despre Himalaia și despre oamenii care nu rezistă în fața unui munte și nu se lasă până nu urcă în vârful vârfului. E un personaj rar signora mea! Îmi place să am grijă de casa ei. O reprezintă. E vie, e o casă cu ochi strălucitori. O bibliotecă enormă, o terasă verde spectaculoasă, două piane faine, o mulțime de obiecte frumoase, fotografii, tablouri, suvenire-amintiri din călătorii și multe, multe altele. În primii patru ani în Italia am avut grijă de o bătrânică absolut fantastică. Avea 91 ani când am început s-o ajut. Am petrecut cu ea ultimii patru ani din viața ei. După o ischemie nu mai putea merge de sine stătător. Dar câtă viață avea acea femeie în ea! Era curioasă de tot ce se întâmpla în această viață. Avea un suflet tânăr! În timp ce făcea exerciții cânta sau mă ruga să pun muzică veselă. Îi plăcea și muzica noastră tradițională. Îmi cerea uneori să-i dansez cu "foc sub picioare". Așa descria sârbele noastre. Citea mereu. Am ajuns cu timpul să discutăm despre cărțile citite. Ce susținător înverșunat era la fotbal!!! Când dădea gol echipa cu care ținea, striga de bucurie de răsuna în tot palazzo și părea că iată-iată o să uite creierul că nu-i mai merg picioarele și o să-i iasă și ei "foc de sub picioare". Cred că dacă m-aș apuca să scriu povestea mea din Italia, istoria despre bunicuța Berta ar fi capitolul cel mai lung. Câte îmi trec prin minte gândindu-mă la timpurile petrecute cu ea! Cât de mult a însemnat pentru mine. Când îmi era amar pe suflet, ea vedea chiar dacă încercam să ascund. Împingea încetișor roțile spre mine, mă chema să vin alături, mă strângea la piept și îmi zicea că în clipa asta îmi este bunică. Mă răcoream așa, vărsăm tot amarul acolo în brațele ei. Erau timpurile când, dacă cineva mă întreba de cât timp mă aflu în Italia, eu răspundeam exact de câți ani, câte luni și câte zile. Știam exact, nu inventam. În cămeruța mea, aveam un calendar în care în fiecare seară scriam numărul zilelor, lunilor și anilor. Așa îmi era mai ușor, de parcă mă apropiam mai cert de ziua revenirii acasă.

Sunt o norocoasă, să știți! Viața are mereu grijă să întâlnesc și să am în preajmă oameni extraordinari. Scriu și mă minunez cât am scris, când în jurnal sunt abia la prima zi de săptămână, dimineața la începutul zilei de muncă. Gândurile se desprind de pe orbitele zilelor și mă poartă pe unde vor ele. Mă tem că socoteala cea de la târg cu cea de acasă aici nici pe departe nu coincide. Voi ieși din schema propusă, vrei nu vrei. Țineam să vă povestesc și despre asta.

Nu voi parcurge cronologic toate zilele. Fuga mea încolo încoace nu cred că o să prezinte mare interes pentru cititori. Voi trece peste rutina de zi cu zi și voi povesti câte ceva din ceea ce îmi pare că ar putea să fie interesant și cu folos nu doar pentru mine.

Luni seara am participat la întâlnirea cu deputata din parlamentul RM - Galina Sajin.

M-am bucurat când am aflat că vine prin părțile noastre și că o să ne întâlnim. Pentru mine, doamna Sajin e Galiușa, ne cunoaștem de mai demult. Este o persoană specială, o persoană de care îmi este dor, un suflet drag. A venit la întâlnirea cu alegătorii în campania electorală, nu prea am avut timp pentru a sta liber la tăclale, dar oricum bucuria mi-a fost mare și ceea ce face acum chiar e mult mai important pentru toți noi. Curând vor avea loc alegerile parlamentare anticipate în MD și e nevoie de o mobilizare nemaivăzută a forțelor prodemocratice, a celor care vor susține reformele veritabile în Parlament și, în primul rând, a reformei justiției. Fără această reformă, Moldova riscă să tot perpetueze în acel cerc vicios creat pe parcursul multor decenii în care grupările criminale s-au cuibărit la putere, iar poporul batjocorit supraviețuiește cum poate sau părăsește țara. Dacă nu vom opri această scurgere a forțelor de muncă și a minților, pentru oamenii cinstiți Moldova va deveni o rană fără de leac, de multe ori doar în amintiri, în dor, în inimi frânte, departe de casă. Și viceversa - un rai pentru cei care își cresc averile sărăcind poporul, scurgând miliarde din corpul secătuit al Moldovei, din palma de pământ chinuită, care ar fi putut să fie un adevărat rai pentru toți.

Sper mult, ca de data aceasta moldovenii să reușească în schimbarea direcției și în pornirea vremurilor bune. Nu mâine și nu poimâine se vor vedea rezultatele, dar e absolut necesar de început procesul schimbării spre democrație și bunăstare. E necesar să fie o majoritate de oameni onești și competenți în Parlament și o masă critică de oameni cu dorință și capacități de a implementa legile noi în practică și de a munci în toate sectoarele. Nu va fi ușor, dar încă nu este imposibil. Cred că majoritatea moldovenilor sunt conștienți de gravitatea situației și de necesitatea acestei schimbări. Rămâne în primul rând să-și exprime voința la alegeri, apoi să muncească, cine cum poate, pe măsură capacităților și competențelor. Important e să meargă în direcția corectă, cea spre binele tuturor.

Când o dată eram "descleiată" de tot, psihologul meu mi-a spus: "Știi că nu pot să dau sfaturi, trebuie să fie alegerea ta, dar totuși un sfat o să-ți dau. Când îți pare că nu mai ai puteri și că ultima picătură de forță te-a părăsit, culcă-te și odihnește-te, importat e să te culci cu capul în direcția unde ai dori să ajungi. Și asta e un pas înainte!" E un gând pe care voiam să-l împart cu voi. M-a ajutat de mai multe ori.

Marți

Azi la muncă am călcat. Pe căldura asta, e foarte vesel de călcat 4 ore la rând. Cu astfel de veselie, de regulă, îmi răcoresc sufletul cântând. Cânt și când fac curățenie prin casă. Obiceiul ăsta îl am de pe timpurile când îngrijeam de bunicuța Berta. Îi plăcea cum cânt și îmi povestea despre timpurile frumoase din tinerețea ei, când din toate casele Veneției se auzeau gospodinele cântând. Zicea că nu era casă unde să nu se cânte. Azi eu cântam "Acasă" - o piesă nou-nouță, lansată de câteva zile, interpretată de Lilia Tusă pe versurile Radmilei Popovici. Ambele îmi sunt foarte dragi, ambele au un loc aparte în viața mea, pe ambele le simt foarte aproape, oricât de departe s-ar afla. Sufletele noastre sunt înrudite. Am ascultat cântecul de câteva ori și cuvintele s-au întipărit de parcă au izvorît chiar din inima mea. Cum potrivește cuvintele Radmila Popovici, zău, e o magie. Lilia a dat voce versurilor aranjate pe o melodie frumoasă și s-a produs minunea. Într-un interviu, Lilia zicea că acest cântec e ca o descărcare, o eliberare. Am plâns și eu când am auzit pentru prima oară piesa. Sunt, de felul meu, sentimentală, iar cu timpul, departe de casă am devenit și mai. În cântec sunt stări, emoții, trăiri acumulate în timp. Exprimate frumos, sincer, simțit, ele ating cele mai sensibile strune și ale celor plecați prin lume și ale celor care le duc dorul, acasă. De fapt, suntem un tot întreg în această lume mică și fragilă de la o vreme. Și acasă poate fi peste tot. Depinde din care punct privim. Acasă poate fi în satul vecin, poate fi în altă țară, sau pe planeta Tera pentru cei din nava spațială sau pur și simplu alături de suflete dragi, oriunde s-ar afla acestea. Acasă pentru mine a devenit și Italia. Nu știu dacă mă voi reîntoarce vreodată definitiv în Moldova. Poate o să vreau să petrec ultimele zile acolo, nu știu. Bunicile mele au stat cu noi în ultimii ani de viață (care mai mult, care mai puțin), dar când s-a apropiat ceasul, au dorit să fie duse pe la casele lor. Acum vreau în Moldova pentru a mă revedea cu toți cei dragi rămași acasă, vreau ca în Moldova să fie bine, lumea să poată munci cinstit și să fie răsplătită pe măsură, să se simtă liberă și să nu fie nevoită să plece peste mări și țări pentru o viață decentă.

Miercuri

Azi iarăși a fost cald ca în saună. Nu doar mai sentimentală devin cu anii, dar și căldurile le suport tot mai greu. Ieri mi-am cumpărat și eu o umbrelă pentru soare. Îmi plăceau, dar tot ezitam până acum. Îmi păreau tare hazlii cei cu umbrelele când afară nu plouă. Acum sunt și eu de rând cu ei. De la o vreme, chiar nu-mi pasă dacă cuiva o să-i par amuzantă sau stranie. E efectul pandemiei, probabil. Mi-a dat mult de gândit. M-a ajutat să depășesc unele limite și să prețuiesc clipa. Periodic, mai dau prin străchini, desigur, cum fără asta? Altfel m-aș plictisi, probabil, mi-ar lipsi adorata mea dramă. E bine așa, încetișor ca melcul, cu pași micuți să mă mișc în direcția corectă - spre mine cea autentică, liberă, spre mine cea adevărată.

Joi

Azi Oleg, înainte de a pleca la fotbal, mi-a cântat la pian. Fotbalul e marea lui pasiune (joacă într-o echipă de amatori). Pianul tot e din sfera dragostei frumoase. Îi place să cânte la pian și mă încântă cu tot ce interpretează. Nu e profesionist la acest instrument, dar ce emoții reușește să transmită, cât suflet pune când cântă! Zău, mă îndrăgostesc din nou, de fiecare dată când îl ascult. Oleg e muzician de profesie. A studiat trompeta, apoi a trecut la bariton. Cântă și acum din când în când în fanfara creată și dirijată de maestrul Petru Dînjos. E tare bine că reușește cumva să se exprime prin muzică, făcând zi de zi cu totul altceva. În Italia, Oleg muncește în calitate de șofer. Piesa pe care mi-a cântat-o azi, a învățat-o recent. A auzit-o undeva și nu s-a lăsat până n-a făcut rost de note. Putea și la auz, de fapt. Unele piese le ascultă de mai multe ori și le reproduce anume așa. Asta i-a plăcut atât de mult încât a vrut să o vadă pe note cum a zamâslit-o compozitorul.

N-am habar cum, dar i-a scris autorului și acela i-a expediat notele prin poșta electronică. Omul ăsta chiar are o voință, o determinare de invidiat când, cu adevărat, își dorește ceva. Am de învățat multe de la el la acest capitol.

Vineri

Astă-noapte am visat Himalaia. Cam de ce oare? Urcam un munte uriaș. Așa munți am văzut doar în filme și, iată, prin vise. Eram cam pe la jumătate, mă simțeam obosită. În sus mă îndemna o vale ca din poveste, de dimensiuni nemaivăzute. E interesant cum o vedeam eu. În realitate, ar fi fost imposibil, din locul unde mă aflam. Cu ochii visului, însă, totul este posibil. Acolo era toamnă, cu copaci de toate nuanțele tomnatice, flori stranii de care nu mai văzusem, păsări necunoscute și aer fantastic. Jos, la poalele muntelui, știam că suntem în toiul verii. Pe la mijlocul acelei văi curgea un râu cam 10 ori mai larg decât Canal Grande din Veneția. De la acest fluviu venea o adiere de răcoare, un ecou al enormilor ghețari.

Apa arăta clocotind, la cât de agitată era. Rece și curată.

Și culorile muntelui, în visul meu, erau neobișnuite. Așa culori am văzut pe tablourile lui Nicolai Rerich. Signora Alessandra o să-mi aducă o pietricică de pe muntele Nangaparbat. Nu am avut alte dorințe. Sunt sigură că o să vină și cu alte daruri, dar pietricica de acolo o să fie cea mai prețioasă. O să i-o dau lui Oleg să fie ca o apropiere simbolică de visul lui. Visează să ajungă acolo măcar o dată în această viață. Eu cred că va reuși! Sănătate să fie! Caracter, voință, determinare are. Deocamdată, visăm cu capul în direcția Himalaia, curând o să avem o pietricică de acolo, iar într-o bună zi vom privi marele munte îndeaproape, dintr-o vale cu un râu de 10 ori mai larg decât Canal Grande, cu flori nemaivăzute, cu pietricica fericită în buzunar, pentru că s-a întors acasă și cu ale noastre inimi împlinite, pentru că de la capătul lumii știm că acasă e cel mai bine.

Vezi comentarii (3)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG