În 1992, Tudor Stîrcu din Pohrebea, Dubăsari, a luptat ca voluntar în războiul de pe Nistru, apărându-şi ţara de forţele separatiste sprijinite de armata rusă. Linia frontului trecea la 2 km de casa lui. În 1993, şi-a pierdut un picior în timpul unei operaţiuni de deminare. Ţara l-a „răsplătit” cu un ceas şi nişte distincţii. Astăzi, vorbeşte cu umor amar şi supărare calmă despre vise neîmplinite, dezamăgiri şi despre faptul că oamenii din zonă – numiţi „români” la Tiraspol şi „transnistreni” la Chişinău - au fost lăsaţi de guvernări să se descurce singuri cu problemele lor.