Linia frontului trece prin localitățile de baștină ale concurenților care jinduiesc cea mai înaltă funcție în stat.
Dar am să las pentru altă dată demontarea politico-juridică a clișeului ce-l declară pe prezident mai everest decât fujiyama din legislativ și mai elbrus decât araratul din casa guvernului. Am scris intenționat cu minuscule aceste geo-locații, ca să le imprim funcția de adjective. După mine, toți sunt de o statură și de sub o cloșcă. Chiar și primarul capitalei e la fel de kilimanjaro ca șeful statului.
Unor primari le-a reușit chiar să fie mai bombați, mai țuguiați decât oricare alt demnitar de stat. Nici actualul primar al capitalei nu pare să tragă capul între umeri când e convocat de prezident. Școala de gladiatori a lui Voronin, ce să mai! Deci, unul mai chomolungma decât altul, mai ales când vine vremea să dea socoteală. Vorba aia: „La plăcinte înainte, la război înapoi!”. Se potrivește mănușă pentru ciomăgeala pe care o urmărim la televizor. Nu toți, unii au norocul să și participe la marea bătălie al cărei front șerpuiește de la Fălești spre Sadova, prin Mândrești, Grinăuți, mai pe lângă Malcoci, Costuleni și Colonița și duce hăt spre Harvard. Da, Harvard! Pentru că multă lume a ajuns să aibă impresia că Maia s-a născut la Harvard, și nu la Risipeni. Din cauza miștocăriilor, care în loc să-i dăuneze, dimpotrivă o ajută.
E ca și metamorfoza cuvintelor depreciative ochelarist și tocilar, care în timp se dovedesc a fi aducătoare de notorietate și capitaluri pe potrivă. Nu oricui și nici de pleașcă. Apropo, zicala cu plăcintele pe timp de război nu e de pe vremea lui Ștefan, cum crede eronat actualul stăpân al casei albe de pe Bâc. Ea a fost inventată de Ion Creangă când își scria povestea „Harap Alb”.
Dar (și) despre asta vorbim altă dată, după ce ieșim din cafteala teatralizată numită scrutin prezidențial.
