Cum nu sunt cronicar de meserie, îmi permit să reproduc anumite pasaje din programul spectacolului de la Teatrul Odeon. Aflăm de acolo că piesa „Delirium” este rezultatul unei colaborări dintre dramaturgul irlandez Enda Walsh și Teatrul O din Londra. Tot de acolo aflăm că forma mai liberă a acestui text răspunde ideilor autorului care afirmă - ”Nu sunt un iubitor al clarității sau al conflictelor simple, unde totul își găsește răspuns pe scenă. Presupun că acest lucru are legătură cu faptul că sunt irlandez și sunt profund marcat de această cultură. Mă interesează ca piesele mele să fie un pic scindate cu o doză de ciudățenie în ele.” Și ca un raspuns, parcă, la spusele autorului, regizorul român Vlad Massaci, care a și tradus piesa, spune: ”Cred că spectatorii vor avea și ei senzația că se recunosc în fiecare personaj de pe scenă și nu vor ști de ce. E, poate, pentru că fiecare dintre noi reunește în sine pe toți acești Karamazovi.”
Deci, vă dați seama, că avem de-a face cu o piesă și un spectacol mult mai altfel decât cu ceea ce suntem obișnuiți. Asta nu înseamnă că ne întâlnim cu un teatru abstract, ci doar că autorul și regizorul folosesc alte mijloace decât cele pur obișnuite.
Mi-a trecut prin minte, pentru că jocul actorilor este foarte realist, că stilul acestei piese și acestui spectacol ar putea fi numit un realism abstract sau o abstracție realistă. Actorii întruchipează, după părerea mea, foarte bine personajele dostoievskiene. Care, totuși, aici parcă vin dintr-o altă lume. Ei au forța și răutatea rusească, nu se îndepărtează din punct de vedere formal de roman, dar se vede că sunt altele - cu influențele de care vorbeam mai sus. Există duritate, există neomenie, există beție furioasă și tristă, sexul are o mare importanță, dar în totalitatea lor sunt - și de azi, și de ieri - personajele lui Dostoievski și ale lui Walsh.
Cu asta n-aș vrea să spun că Enda Walsh ar fi un mai mare scriitor decât Dostoievski. Nu, Doamne ferește! Dar aș spune că a știut să mânuiască, într-un spirit modern, tezaurul pe care-l cuprinde romanul dostoievskian. Spectacolul nu ține seama întotdeauna de veridicitatea reacțiilor personajelor din carte, însă nu le exagerează, ci doar vrea să le contemporaneizeze. Și cred că în asta, atât Vlad Massaci, ca regizor, cât și Mihai Smarandache, Marius Damian, Alexandru Papadopol, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Sabrina Iaschevici, Meda Victor (Dimitri, Feodor, Ivan, Alioșa, Smerdiakov, Grușenka, Katerina) reușesc pe deplin.
Îmi permit o mică paranteză. Succesul lor și al Teatrului Odeon (director Cristian Șofron) mi-a produs o dublă bucurie. Mi-am dat seama cum fostul teatru din Giulești devine, cu asemenea spectacole, un teatru de factură națională. Am ajuns la acest teatru (pe atunci numit Teatrul Muncitoresc CFR Giulești), împreună cu Horea Popescu, în anul 1951, absolvenți doar ai anului II de regie, fiind trimiși de profesorul nostru să fim angajați ca asistenți de regie. Am rămas în Giulești mulți ani, până când Horea a plecat la Teatrul Național și eu, la Teatrul de Comedie. De perioada aceasta se leagă, printre altele, primul Maiakosvki și primul Brecht jucate în București. Au trecut foarte mulți ani, Horea nu mai există și eu, întâmplător, scriu.
Desigur, Teatrul Odeon a avut multe spectacole bune, chiar excepționale. Dar spectacolul „Delirium” cred că marchează încă un pas înainte. Nu știu dacă toți spectatorii îl vor înțelege și îl vor plăcea, dar asta nu va scădea nimic din valoarea lui. E bine când se încearcă noul, nu de dragul noului, ci pentru că lucrurile evoluează în fiecare zi și ni se cere să nu uităm acest lucru.
Nu vreau să închei fără să-i amintesc pe creatorul decorului – Adrian Damian, al costumelor – Luiza Enescu, apoi muzica – semnată de Vlaicu Golcea, video creația – Ioana Bodale, Mircea Ilaș, instalație multimedia – Luca Emanuel Achim, lumini – Andrei Delczeg, coregrafie – Răzvan Mazilu. Și un mulțumesc editoarei programului, Bianca Cenușe.