În satul Sărățenii Vechi, raionul Teleneşti, la două mii de locuitori, sunt în jur de 300 de pensionari trecuţi de 75 de ani. Câteva zeci din ei sunt vizitaţi aproape zilnic de doi asistenţi sociali. Fie nu au copii, fie îi au, dar au plecat la muncă peste hotare, aşa că au rămas de unii singuri în faţa bătrâneţii.
Nina Ciobanu, asistentă socială în Sărătenii Vechi:
„Mai sunt pensionari, de în jur de 60 de ani, care cât de cât se mai descurcă. Da după 75 de ani, avem vreo 30 la sută din populaţie. Şi avem 20 de persoane care sunt deservite de doi lucrători sociali.”
Astfel de imagini au devenit în ultimul deceniu comune pentru satele moldoveneşti. Şi asta pentru că Republica Moldova este printre ţările din regiune cele mai afectate de o dramă lentă, dar ireversibilă: îmbătrânirea populaţiei, alăturată cu o migraţie masivă a tineretului. Un specific moldovenesc e calitatea extrem de joasă a vieţii bătrânilor. Într-un recent top la această temă efectuat de Global Age Watch Index, Republica Moldova s-a situat în urma tuturor statelor din regiune, România, Belorusia, Rusia şi chiar Ucraina.
Mătușa Emilia: Am venit să iau apă, Gafincă.”
În Sărătenii Vechi, pe o primă hudiţă pe care o apuc la nimereală, viaţa grea a vârstnicilor se vede cu ochiul liber.
„Aduc apă de la robinetul de peste drum, al vecinei. Am fântânița asta aicea, dar și asta s-a stricat.
E mătuşa Emilia, o bătrânică gârbovită şi costelivă, dar care poartă două găleţi mari pline cu apă în mână.
„La păsări trebuie să dau de două ori, și apoi când mai am de spălat… dar așa pentru băut și mâncare două găleți ajung pe zi”
Mătuşa Emilia îşi vizitează vecina Gafinca de două ori pe zi, când vine la ea să împrumute apă. Nu şi-a tras apeduct, căci nu i-au ajuns bani, iar fântâna nu o mai poate folosi. La întoarcere, îşi adapă răţuştele – le are de câteva zile, acum stau într-un colț mai însorit al ogrăzii. Ce-i rămâne din rezerva de apă, o duce în casă.
A muncit 45 de ani în şcoală, ca învățătoare la clasele primare. Dar noroc de copii proprii nu a avut. Pensia e de 1500 de lei. Nu a învăţat încă să se descurce cu atât cât are. O bună parte din bani îi dă pe semănat şi arat. Lotul de pământ şi cele câteva păsări din curte îi sunt singurele surse de hrană:
„Soţul a murit în 2014. Când era în viaţă, primea și el, și eu și se mai aduna, dar acum e greu. Cât ne-a da Dumnezeu zile, eu am să mă duc la prășit. Îmi mai iau o femeie cu mine, pe care o plătesc cu 100 – 150 de lei… și la cine să te rogi”.
Unicul sprijin al bătrânei sunt finii de cununie, care o ajută să-şi cumpere lemne de foc şi o vizitează de sărbători. Încă o mică bucurie - coletele trimise de foştii elevi de peste hotare:
„Am niște fini de treabă, deja doi ani la rând mi-au procurat lemne, și chiar azi au fost la mine și mi-au spus: lasă nănașă, că o să avem noi grijă de mata”.
Mătușa Lidia: „Bună ziua, hai intraţi etc.”
E amiază. Păşesc într-o curte învecinată, cea a mătuşii Lidia, o pensionară de 80 de ani, şi ea scundă, slabă şi încovoiată. În faţă mi se deschide o priveliște rustică extraordinară: o grădina plină de flori într-o ordine impecabilă, o parcelă de căpșuni în floare, o casă veche, dar îngrijită şi curată, fiecare obiect așezat la locul lui.
„Totul fac singură...”
La fel ca vecina sa Emilia, mătuşa Lidia se hrănește doar cu ceea ce îi produce gospodăria. În fiecare primăvară cumpără câteva zeci de pui, pâinea şi-o coace singură, iar din pensia de puţin peste o mie şi jumătate de lei, reușește chiar să pună ceva deoparte. În rest, se culcă și se trezeşte cu grija vietăților din ogradă:
„Le dau grăunțe cu grâu amestecat, aici e apă. Pui, puii iaca și doi cucoși care se bat, unde e al doilea?!... Nu prea se ouă, nu știu de ce, când zici că sunt bătrâne da așa sunt de anul trecut”.
„Eu nu cumpăr mai nimic, când vin copiii îmi aduc unt câte două pachete și pun în congelator, lapte și brânză mai cumpăr de la un nepot care are vacă și pe care îl sun și îmi aduce”.
Mătuşa Lidia este norocoasă: are doi fii, unul stabilit în capitală, iar al doilea în Tighina, în regiunea transnistreană. De câte ori are nevoie, fii vin s-o ajute:
„Îi telefonez și ei vin în zilele libere, să ducă grâului la moară, lucrul în grădină sau cu tăiatul lemnelor pentru iarnă. Mai înainte veneau mai des, dar acum când îi chem eu, nu vreau să-i deranjez de la lucru, nu vreau să-i pun la cheltuială. Când vin, ba că lumina nu-i, ba crengi uscate taie, eu fac listă și când vin mă ajută”.
Cea mai mare grijă cotidiană a mătuşii Lidia e cum să-şi repartizeze pensia ca să-i ajungă. A învățat să facă economii din toate. Pentru că nevoile sunt mari: lemne pentru foc, medicamente, costuri de întreţinere…
„Câte 200 pe serviciile comunale, 300 las pentru cheltuială. 1000 o strâng, dacă nu o 1000, 800 pe lună, cel mai puțin 500 de lei. Anul trecut de exemplu, am dat 200 pe primul prășit, al 2-lea 200 de lei, strânsul 200, ba pui am cumpărat, ba mâncare la pui și mai puțin am pus deoparte”.
Pe medicamente dă lunar între 200 şi 300 de lei. A cincea parte din pensie. Viața mătușii se ține doar pe ele. Nu mai poate să ajungă la poştă, pentru a-şi lua pensia, aşa că i-o aduce acasă asistenta socială acasă. Are momente când își pierde cunoștința, de aceea drumul spre biserică a devenit o sărbătoare:
„Am căzut și în biserică mai multe ori”.
Cei mai buni prieteni ai bătrânei sunt vecinii, la fel ca ea, în vârstă şi singuratici. Se vizitează reciproc şi se ajută la nevoie, își împart între ei amarul.
„Numai văd că eu nu sunt pe afară, gata vin să mă vadă. Atunci când mă simt rău, de exemplu, eu le sun ca mâine dimineață să vină la mine să mă vadă. Am chei de rezervă ei știu unde sunt în caz de ceva. Am deja 80 de ani și nu se știe, sunt de azi pe mâine…”.
Spre seară, ajung la azilul de bătrâni din localitate. Inițial, când a fost fondat pe un grant venit din Franţa, acesta a funcţionat ca un centru de reabilitare, dar pentru că tot mai mulţi locatari nu aveau unde să meargă după recuperare, s-a transformat în azil. Lidia Popescu, directoarea instituţiei:
„Direcția asistență socială cu primăriile selectează toate persoanele care au necesitate, le face dosarul cu actele necesare și îi deplasează la noi.”
Ca să ajungi în azil, trebuie să fii în vârstă, fără familie sau copii, şi neputiincios. Majoritatea locatarilor de acum nu se pot deplasa şi nici menaja. E şi situaţia Zinaidei Mocanu, de 72 de ani, care a venit aici din satul Crăsnășeni: „Nu am pe nimeni, băiatul ni-o murit, bărbatul ni-o murit, părinții tot, casa s-a dărâmat în două…”
Când sosise cu şapte ani în urmă în azil, mătuşa Zina putea să se deplaseze în două cârje, mai ieşea pe-afară, făcea ordine în fața azilului. Acum, vremea rece de primăvară o ține pe bătrână mai mult prin cameră, iar suferinţa şi singurătatea i-au devenit imense:
„Nu văd, că dacă aș vedea aș mai coase, că brodez, dar așa dacă nu văd... Dacă aș avea vreun copil nu mă mai țineau pe aicea, dar așa, am avut un băiat și a murit la 11 ani”.
Ca multe alte localităţi moldoveneşti, satul Sărătenii Vechi îţi lasă impresia unui loc din care tinerii mai degrabă fug decât să-și întemeieze familii. În ultimii 25 de ani, în jur de şase sute de persoane active, sau 30 la sută din populația localităţii, au plecat peste hotare. În urma lor rămâne un sat din ce în ce mai gol şi îmbătrânit.
-------------------
*Acest reportaj a fost produs cu suportul programului „Consolidarea Presei Independente și a Educației Mediatice în Moldova” implementat de IREX Europe.
