Protestatarii strânși pe convocator de PSD în față la Palatul Cotroceni zilele trecute să protesteze împotriva președintelui Iohannis agitau pancarte pe care scria, printre altele, „Vrem guvernul României, nu guvernul meu.” E o ironie la adresa așa-zisului autoritarism prezidențial. Acesta e acuzat de contestatarii săi că a provocat concedierea mai multor baterii de miniștri, că nu ține cont de deciziile Curții Constituționale, că este incompatibil și incompetent, că pune bețe în roate guvernului și ar vrea să taie din punctul de pensie, chiar dacă punctul e punct, deci nu are dimensiuni să-l poți decupa. În fine, că și-a adjudecat România de care dispune discreționar. Asta când nu se spune că e anost și vegetal.
În cinci minute petrecute printre acești protestatari afli mantrele vehiculate de ani de zile pe la televiziunile de partid și de stat. Afli cum a pus mâna „statul paralel” pe pârghiile de putere și decizie, cum sunt șantajați oamenii de bine cu procuratura și tribunalul, cum este vândută țara hipsterilor și oengeurilor. Pe scurt, cum a devenit România proprietate privată, adică „a mea”, și cum ar trebui să depună cu toții efortul să o naționalizeze. Așadar sloganul fluturat prin piață nu e un semn că oamenii simpli au înțeles că resursele guvernului sunt folosite de o singură persoană și s-au revoltat, ci că logica nu mai poate rezista presiunii realității și că cei abuzați își susțin cu vehemență abuzatorii. Sindromul Stockholm înmulțit cu punctul de pensie și sumele alocate programelor sociale.
Este una dintre cele mai complexe scamatorii ale propagandei: rețeaua subterană de interese și complicități, crema cremelor securisto-comuniste, se folosește de scutul uman și pensionabil al țării pentru a lupta cu statul real, de la suprafață. Asistații sunt puși să-și bată cu cârja întreținătorii. România este pusă în oglindă și asmuțită să muște din propria ei imagine, pentru a-i da o ocupație, pentru a o obosi sau a-i distrage atenția. Se pare însă că, de la atâta dat cu capul, oglinda s-a ciobit și distorsionează imaginea reflectată, altminteri ce ar putea explica iluzia optică care îi transformă în victime pe cei care au beneficiat la discreție de România, direct sau prin intermediari, mai bine de două treimi din perioada scursă din decembrie 1989 până azi? Și încă vreo patru decenii înainte. În tot acest timp România nu și-a aparținut, ci a fost jucăria personală a unui grup de interese condus vremelnic de Liviu Dragnea care, din cumsecădenie și simț politic, îi mai lasă și pe alții să le folosească desigur tot în scop personal.
În lumea lui Dragnea totul ce-i e plăcut acestuia este posibil. Trecutul poate fi rescris și cei care-l controlează sunt stăpânii lumii și ai viitorului...
În lumea lui Dragnea totul ce-i e plăcut acestuia este posibil. Trecutul poate fi rescris și cei care-l controlează sunt stăpânii lumii și ai viitorului. Nu degeaba vrea el să se voteze o strategie economică obligatorie pentru următorii douăzeci de ani. La nevoie, însăși geografia își strâmbă formele de relief pentru a se supune poftelor acestui geniu al locului. Apele Dunării dispar înghițite de pustiul flămând al partidului, pentru a uni mica insulă Belina cu uscatul Teleormanului și a casa dosarul penal intentat pentru atribuirea discreționară a acestui teren. Așa a ajuns profetul TelDrumului să înmulțească pâinile de pe masa săracilor și să umble pe apele Dunării.
Uneori desparte apele transatlantice, până pe plaja din Cumbuco, de partea cealaltă a lumii, unde se pare că merge să-și numere conturile în liniște că pe banii lui se distrează singur. Mă rog, cu interlopii lui. În lumea lui Dragnea nu există demisie, ci doar demitere. În lumea lui Dragnea nu se moare politic, ci se transformă administrativ compostul uman. Singurele abuzuri în serviciu sunt cele ale procurorilor care și-au dat mâna peste țară și s-au unit cu procurorii OLAF și cu cei brazilieni pentru a-i face orfani de conturi și funcții pe Dragnea și tovarășii lui de Teldrum. Oglinda de care se dau românii cu capul face ca tocmai cei care ar trebui să facă dreptate să fie considerați de simpatizanții lui Dragnea drept principalii poli ai corupției și, ca în orice oglindă, cei care arată la dreapta sau înainte să arate de fapt la stânga sau înapoi. Dacă te uiți în oglinda asta nu mai știi ce să crezi când Liviu Dragnea spune că „Mergem înainte până la capăt.” Nu e de mirare că, întrebată, oglinjoara spune că PSD este cel mai frumos din țară cu procente nerușinate de popularitate și iubire.
Iar dacă politicienii puterii vor, procentele acestea pot crește. Se poate modifica regulamentul Parlamentului, de pildă, pentru a nu mai lăsa să intre în incintă inși ostili lui Dragnea și PSD: de pildă, politicieni ai opoziției sau jurnaliști. Dacă ai un tricou pe care scrie #fără penali sau pur și simplu Jos... (lăsând imaginația privitorului să umple spațiul lăsat liber) s-ar putea să vezi clădirea Parlamentului doar din stradă ca poporul, că d-aia e Casa Poporului. Poporul e pe partea cealaltă a drumului. De acolo scandează că nu mai vrea penali în posturi publice, să-i audă pitpalacii din parcul Izvor și pensionarii ieșiți cu câinii. Strigătele se sting peste imensa parcare a Parlamentului. Nici strigătele celor din Piața Victoriei nu ajung la fereastra prim-ministrului. Strigă în van, acolo, pe zona de refugiu între benzile de circulație. Uneori sunt claxonați, alteori amendați de poliție și săltați de jandarmi. Cumva, tinerii aceia cu fluiere și pancarte haioase sunt socotiți dușmanii interni, pericolul în calea viitorului și a bunăstării populației pensionabile și asistate. Ei trebuie reduși la tăcere pentru ofensă la adresa autorității și tulburarea ordinii publice. Trebuie amuțiți ca să nu perturbe imnele dedicate lui Dragnea.
Dar este PSD un partid socialist? Liviu Dragnea, care se consideră un luptător, vrea să se bată până la capăt, dar nu prea știe cu cine...
Între timp, Parlamentul continuă să dreneze de autoritate președinția și puterea judecătorească. Legile justiției vor fi discutate în sesiune extraordinară pentru că Dragnea a anunțat că e decis să meargă până la capăt. Alt ins care crede că pământul e plat. Desigur, nu a spus care este capătul, dar bănuim că pentru un socialist doar clasa muncitoare merge în Paradis, unde e capătul liniei. Restul merge în dubă. Dar este PSD un partid socialist? Liviu Dragnea, care se consideră un luptător, vrea să se bată până la capăt, dar nu prea știe cu cine, iar gramatica, înșelătoare ca și oglinda, pare să spună că „se bate”, de fapt, de unul singur.
E de presupus că se va bate până la capăt să redefinească abuzul în serviciu în așa fel încât să fie achitat de ultima condamnare. E de presupus că se va lupta până la capăt să scoată din pușcărie martirii partidului, puzderia de interlopi finanțatori, agenți de influență și mentori dintre care Hrebenciuc este cel mai cunoscut. Se va bate până la capăt să-l revoce pe Iohannis, probabil, de aceea și-a trimis oamenii să-i spună că România nu e a lui, ci a copiilor de ștabi și a copiilor copiilor acestora. E plin de energia pe care i-o dă spaima că în cele din urmă chiar va ajunge la capăt, în cazul lui probabil la penitenciarul Rahova, să fie aproape de prieteni. Și, chiar dacă și-a cerut iertare de la pușcăriași că le-a făcut viața amară cu închisorile acestea medievale, ceva mai dotate însă ca multe case de la țară și oricum mai bine finanțate decât spitalele și școlile, știe că nu ar avea o viață ușoară dacă ar ajunge de partea cealaltă a gratiilor. Însă Comisia Iordache lucrează din greu pentru cea mai bună lume din toate lumile posibile. În primul rând, pentru lumea din penitenciare.
Unde s-a mai văzut să pleci de pe redute în vacanță în toiul războiului?...
În următoarele două săptămâni, Codurile penale vor deveni de nerecunoscut. Douăsprezece ambasadori ai unor state aliate și-au exprimat îngrijorarea că statul de drept se va strâmba însă apelul lor a stârnit râsete sardonice și demne comentarii de lemn despre statutul ambasadorilor și interferența abuzivă în chestiuni domestice.
Lumea lui Dragnea și ai lui devine, însă, tot mai mică. Brazilia nu-i mai încape. Europa îi respinge. OLAF a început să-i caute la conturi și s-ar putea, tot săpând, să ajungă la moaștele lui Adrian Năstase. Camarazii europeni nu-i mai bagă în seamă pentru că au subminat valorile socialismului. Instituțiile europene îi suspectează că au luat din capitalism ce are el mai de preț, capitalul, și-l folosesc acum în interesul propriului grup infracțional. Parchetul a deschis atâtea dosare că nu se știe dacă va mai rezista partidul până să le închidă pe toate. Partidul însuși se deșiră pe la marginile unde au fost aruncați de centrifuga politică adepții lui Ponta și alți transfugi care se zbat în irelevanță, dar al căror vot contează. Singura redută a rămas Parlamentul, unde aleșii coaliției majoritare s-au refugiat ca într-o cetate asediată. Și-au creat acolo, pe Olimpul din cartierul Uranus, mica lor lume, cu regulamente, legi, norme și îngeri păzitori. Nu vor, nu pot să-l părăsească. Unde s-a mai văzut să pleci de pe redute în vacanță în toiul războiului? Un război în care victimele sunt puse să care pancarte pe care scrie România e a noastră, nu a ta...
