Maria Pilchin a discutat cu regizoarea, actrița și universitara Luminița Țâcu despre spectacolul-lectură „Insultați. Belarus(ia)”, despre democrație, libertate, despre omul ca valoare supremă a artei.
Europa Liberă: Dna Țâcu, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” am văzut, recent, un spectacol în care răzbăteau vocile celor revoltați, răniți, umiliți în Belarus. Este vorba despre un proiect internațional. Eu aș spune că vorbim despre o solidarizare internațională cu oamenii de acolo, cu intelectualii și artiștii acestei țări. Cum și de ce ați lucrat la acest spectacol?
Luminița Țâcu: „Bună ziua! În primul rând, da, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, pe data de 19 noiembrie, a răsunat acest îndemn, hai să zicem așa, un manifest în numele demnității și libertății umane, un manifest care s-a exprimat prin spectacolul-lectură „Insultați. Belarus(ia)” de Andrei Kureicik. Este o piesă a acestui dramaturg belarus, un dramaturg recunoscut în lumea literaturii, în lumea dramaturgiei și în lumea teatrului, este un dramaturg destul de montat, un dramaturg care atacă probleme importante. Și piesa a fost tradusă de Raluca Rădulescu. Ceea ce vreau să zic este că Andrei Kureicik a venit cu un răspuns cât de rapid posibil, pentru că protestele au luat amploare în Belarus pe data de 9 august, exact în ziua alegerilor, și pe 9 septembrie deja piesa a fost scrisă. La fel, în timp-record a fost tradusă în mai multe limbi. Traducerea pe care noi o avem în română este semnată de Raluca Rădulescu și, de fapt, țin să mulțumesc tuturor celor care au participat în acest proiect, pentru că fiecare dintre noi a făcut-o voluntar, adică nu am fost plătiți.
E un proiect în care am intrat cu inima deschisă, un proiect în care am intrat dornici să ne solidarizăm...
De fapt, nici nu mi-aș fi iertat, nici nu văd cum ar fi putut să se întâmple o acțiune de solidaritate, o acțiune de solidarizare mondială și în care noi să nu luăm parte. Am luat exemplul Teatrului Național de la Iași, întrucât au făcut și ei un spectacol-lectură, montat de Radu Gilaș și, fiind contactată de Raluca Rădulescu, bineînțeles că am acceptat din prima. Mi s-a părut, în primul rând, că este un text extraordinar și, poate mă repet, dar nu văd cum am fi putut sta deoparte din moment ce un popor suferă, un popor care cred că abia acum începe să învețe ce înseamnă democrația, abia acum gustă, din păcate, cu sânge prețul democrației. Și mi s-a părut extrem de important ca noi, ca oameni de teatru și ca artiști, să participăm la acest act de solidarizare mondială. E un strigăt de ajutor, e un strigăt de vizibilitate, e un strigăt pe care l-am susținut și noi. Am vrut să facem auzită vocea celor care au avut de suferit în urma furtului. Li s-a furat votul, li s-au furat părinții, frații, surorile, pentru că, în urma protestelor, foarte multă lume a fost luată în izolatoare de către securitate, de către așa-zișii „omoni”. Chiar în primele zile de proteste au fost luate 7.000 de persoane și în continuare protestele nu s-au terminat, deja sunt peste 100 de zile ale acestor proteste care continuă; continuă dureros, deși oamenii participă pașnic, oricum sunt atacați, sunt împușcați, sunt atacați chiar și în apartamente; suferă jurnaliști, suferă oameni de teatru, suferă artiști, suferă preoți, judecători, medici. Ceea ce se întâmplă în Belarus este un act de mare groază, un exemplu de totalitarism și dictatură. Acest ultim dictator al Europei își spune cuvântul cât se poate de dureros și criminal. Atâta sânge se varsă în ultima perioadă, în ultimele luni în Belarus și, iată, noi... Bineînțeles, vreau să-i mulțumesc autorului Andrei Kureicik, care este un model și un exemplu de dramaturgie și ca om de litere, ca om de teatru, pentru că dramaturgie face, a venit cu un exemplu cum oamenii de teatru nu trebuie să stea deoparte, ci trebuie să contribuie cu ceva, pentru că am avut și noi...”
Europa Liberă: Aici vreau să vă întreb ceva, este vorba de teatrul documentar - unde trece granița dintre artă și document?
Luminița Țâcu: „În general, teatrul documentar este o formă de artă plină. Teatrul documentar este o formă de teatru și, în 2001, în Republica Moldova noi am început activitatea împreună cu Centrul de Arte „Coliseum”. Eu împreună cu Mihai Fusu facem teatru documentar și pentru noi această formă de teatru este cea mai onestă, cea mai curajoasă și cea mai sinceră formă de teatru, pentru că este forma de teatru care aduce viața, care aduce realitatea pe scenă așa cum o găsim noi în viață. Bineînțeles că e un talent și e ceva ce ține de simț - și al măsurii, și al onestității - al celor care fac teatru documentar, ca să nu depășim această limită, să nu fim mai talentați decât durerea celor care trăiesc evenimentul. Și având o anumită experiență din 2001 încoace, ca și creator al mai multor spectacole documentare, vorbesc aici de „Casa M”, de „Shakespeare pentru Ana”, de „Corpul de copil”, de „Copiii foametei. Mărturii” de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, deja am experiență în acest sens, și nu numai experiență, dar și toată dragostea și certitudinea, și încrederea că teatrul documentar este un teatru care trebuie și poate, și deja a devenit un instrument de importanță majoră în dialog cu societatea, un instrument de educare în societate, un instrument de cultivare, pentru că teatrul documentar atinge teme și probleme cu care se confruntă societatea, fie societatea prezentului, fie societatea prezentă prin trecutul pe care nu și l-a rezolvat încă.
Aici vorbim chiar de spectacolele Teatrului Național „Mihai Eminescu” - „Dosarele Siberiei” sau „Copiii foametei. Mărturii”...
Vreau să-i zic un mare mulțumesc Marianei Onceanu, cea care este inițiatoarea Atelierului de dramaturgie contemporană, care s-a desfășurat, recent, în incinta Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Și acest proiect a venit ca o..., adică proiectul cu „Insultați. Belarus(ia)”, care nu era dramaturgie autohtonă, dar îi mulțumesc Marianei Onceanu, care a acceptat să fie prezentat acest spectacol în cadrul acestui proiect, chiar dacă nu e dramaturgie autohtonă, dar e o dramaturgie de la care avem de învățat foarte multe, pentru că curajul pe care l-a manifestat Andrei Kureicik ca autor, curajul în general al oamenilor de cultură din Belarus care au răspuns imediat prin spectacole, prin spectacolele-lectură, prin performance-uri... Asta trebuie să învățăm și noi, pentru că am avut și noi un 7 aprilie 2009 și nu știu cât s-a scris despre asta, nu știu dacă avem ceva montat despre 7 aprilie, deși ar fi bine, în urma unor evenimente, să apară opere literare, să apară evenimente culturale sau piese documentare.”
Europa Liberă: Vă întrebam despre acea graniță, pentru că mă gândeam că orice artă orientată spre subiecte socio-politice riscă, uneori, să fie prea patetică; uneori - festivistă sau chiar să nu fie prea artă. Nu s-a întâmplat în cazul acestui spectacol, ați dozat, ați diluat gravitatea cu scene din viața oamenilor prin contraste, ironii și răsturnări de situații. De altfel, mă gândeam să vă întreb: care este viitorul teatrului civic sau poate chiar al artei civice?
Luminița Țâcu: „Eu cred că, de fapt, oricum în vârful artei teatrale, în capul ei există acest angajament civic, pentru că este una dintre cele mai vii arte. De ce? Pentru că vorbește despre om. Arta teatrală vorbește despre om, arta teatrală construiește omul, dacă vreți. Și datorită acestui fapt, angajamentul civic stă în capul lucrurilor. Poate nu întotdeauna este atât de vizibil, poate nu întotdeauna îl vedem, dar eu personal am militat pentru o artă activă, pentru o artă cu un mesaj civic foarte puternic și, în toate spectacolele pe care le-am creat, am optat pentru un mesaj cu un impact puternic asupra societății, pentru că întotdeauna am montat, am scris, am cercetat lumea celor care se vor auziți, și nu pot. În toate spectacolele am vorbit despre cei care au trecut prin foamete, despre cei care își trăiesc viețile în închisorile din Republica Moldova, despre femei care au fost violentate, despre copii care au fost abuzați. Mie mi se pare extrem de important ca acei care au puterea prin orice meserie pe care o fac - în cazul nostru, prin artă - să vorbim despre durerea celor care nu sunt apți să și-o rezolve.
E de datoria noastră să-i auzim, e de datoria noastră să-i ajutăm...
Așa că arta teatrală cu mesaj civic, teatrul documentar cu un mesaj social puternic cred că este acel teatru care va dăinui și pe care îl vor scoate în lumină pozitivă cei care fac teatru, pentru că, făcând teatru documentar, creând un teatru cu mesaj civic, devii parte activă a societății și devii un om angajat, un om implicat în construcția unei societăți libere, democratice, a unei societăți frumoase. Până la urmă, teatrul documentar, cel care scoate toate rănile, cel care scoate toate defectele societății cred că devine acel teatru care tratează societatea, acel teatru care va construi o societate frumoasă.”
Europa Liberă: Vă refereați mai sus la om ca, să zic, o temă sau chiar ca o valoare centrală a artei teatrale în particular, eu aș spune, în general, a artei de orice fel. Arta e antropocentrică. Și vreau să menționez că în „Insultați. Belarus(ia)” ați scos în față individul, și nu mulțimea; dragostea, și nu ura. Cred că a dictat-o textul scenariului, dar și regia a venit cu soluții pe potrivă. Cum ați lucrat în acest sens?
Luminița Țâcu: „Eu nu știu dacă am avut timp să fac regie, pentru că este un spectacol-lectură la care s-a lucrat într-un timp absolut record și ceea ce ați văzut sau ați sesizat, ați intuit de bine cred că i-o datorăm acestui minunat text, acestui minunat dramaturg, care s-a axat pe destinul uman, pentru că chiar și acel dictator din piesă, chiar și lui i-am văzut fricile umane, chiar și pe el l-am văzut în postură umană. Și îi datorăm, de fapt, dramaturgului toate aceste linii frumoase și această replică, în toată oroarea asta e loc de iubire, și toată linia asta dramaturgică de dragoste și de iubire pe care a împletit-o dramaturgul, bineînțeles că i-o datorăm lui, așa că partea mea regizorală acum este minimă. Sper cu tot dinadinsul ca să putem face un spectacol din acest spectacol-lectură, lucru la care visez foarte mult și mi-aș dori să se întâmple, pentru că va fi un spectacol de la care vom avea de învățat foarte multe, un spectacol cu impact pozitiv și un spectacol care, într-adevăr, pe lângă toată oroarea, va aduce și iubire, semn că încă putem cu iubire să mergem spre libertate.
Ceea ce au demonstrat și protestatarii pașnici din Belarus, pentru că s-au pornit cu iubire, s-au pornit cu flori și cu brățări albe ca să-și câștige libertatea...
Eu îi mulțumesc și lui Petru Hadârcă enorm, care a acceptat cu inima deschisă, și tuturor colegilor mei de la Teatrul Național care au acceptat, indiferent de criza sanitară de acum care ne afectează și pe noi din punct de vedere emoțional și psihologic, dar cu toate acestea am găsit timp și ne-am mobilizat ca să fim parte a acestei solidarizări mondiale. Și îi mulțumesc, bineînțeles, încă o dată lui Andrei Koreicik pentru actul de curaj și pentru talentul său. Mie mi se pare că este un mare talent să știi, să acționezi, să scrii atunci când trebuie și despre ce trebuie. „Insultați. Belarus(ia)”, într-adevăr, e o carte, e ca și un roman plin de iubire și, din păcate, și de sânge.”
Europa Liberă: De altfel, să știți că am remarcat prezența scenică a dlui Petru Hadârcă, care, de fapt, l-a jucat pe Dictator, de maniera în care știe de fiecare dată să vină cu propriile soluții actoricești; să știți că am întrezărit și anumite elemente care mie personal îmi păreau a fi cumva preluate sau similare unor realități moldovenești. Știu că aveți și ați vorbit mai sus despre un portofoliu regizoral pe acest segment. Cum e cu realitățile socio-politicului moldovenesc pe care le aduceți în fața spectatorului și dacă aveți spectacole de acest fel la care mai lucrați?
Luminița Țâcu: „Da, acum sunt. În general cu Teatrul Național „Mihai Eminescu” și cu Centrul de Arte „Coliseum” am inițiat o platformă națională de teatru documentar. Acum suntem în proces de lucru, în proces de creare a acestei platforme, o platformă în care vom aduce în fața publicului, când va fi posibil, și spectacole din străinătate, spectacole de teatru documentar cu mesaj social-politic și vom face câteva lansări ale pieselor noastre autohtone, la fel de teatru documentar cu mesaj civic. Și, în afară de asta, acum lucrăm împreună cu Mihai Fusu la un proiect de teatru documentar, un proiect susținut de UNICEF despre bullying, un fenomen care a luat amploare în ultimul timp și, iată, este proiectul la care lucrez acum împreună cu Mihai Fusu. Eu am activat în acest domeniu în general și cred că aici mă simt foarte bine, întrucât destul de greu mă regăsesc într-o dramaturgie, să zic așa, fictivă, într-o dramaturgie artistică, pentru că întotdeauna mi s-a părut că realitatea pe care am trăit-o, pe care am simțit-o, realitatea în care am „fiert” atunci când lucram la proiecte de teatru documentar, pentru că în proiectele de teatru documentar merg acolo unde e adevăratul puls al realității - la centrele de reabilitare a victimelor în închisori, acolo unde „fierbe” violența sau sărăcia - și m-am obișnuit să văd realitatea dură.
Destul de greu accept o dramaturgie fictivă, rareori mă regăsesc în dramaturgia artistică...
De aceea destul de greu accept o dramaturgie fictivă, rareori mă regăsesc în dramaturgia artistică, deși mi se întâmplă să găsesc o dramaturgie care ar răspunde dorințelor și năzuințelor mele ca om de teatru, dar, iată, majoritatea timpului îl acord teatrului documentar, deoarece asta am simțit întotdeauna că trebuie să fac - trebuie să aduc în scenă, în vizorul public realitatea, nu știu dacă cea mai dură, realitatea cea mai dură în sensul că sunt oamenii care suferă atât de mult și strigătul lor nu ajunge la urechile celor care susținem sau admitem că trăim bine. Pentru mine a fost întotdeauna important să aduc în fața publicului și partea cealaltă a vieții, o viață pe care de foarte multe ori nu vrem s-o observăm, nu avem timp s-o observăm, nu putem sau nu avem cum s-o observăm, dar ea, din păcate, există. Întotdeauna există oameni mai săraci, întotdeauna există oameni care suferă mai mult, întotdeauna există neajutorați. Și spectacolele pe care le fac nu sunt pentru ei, sunt în numele lor, sunt pentru noi, ca să-i putem ajuta cumva, exact așa cum ne-am solidarizat în „Insultați. Belarus(ia)”. A fost un act, un manifest, ca durerea celor care suferă în urma acestor crime să fie auzită pe tot globul pământesc.”
Europa Liberă: Am discutat cu regizoarea, actrița și universitara Luminița Țâcu despre spectacolul-lectură „Insultați. Belarus(ia)”, despre democrație, libertate, despre omul ca valoare supremă a artei. Vă îndemnăm să mergeți să vedeți acest spectacol. Este un proiect internațional, e un spectacol de văzut și e un spectacol de gândit.
